joi, 24 februarie 2011

Ce sunt, cum se poarta si cum se pot recunoaste bulele speculative.

Dupa experientele anilor 2007-2010 s-ar crede ca toata lumea stie totul despre psihologia miscarilor speculative, fie ele in zona marfurilor, a actiunilor sau in sfera imobiliara. Oare? “Bulele sunt invizibile pentru cei ce se afla in interiorul lor” spune Bill McCready pe futurestradingsecrets.com care subliniaza ca preturile pot ajunge mai departe decat estimeaza marea majoritate a jucatorilor iar miscarea ascendenta poate dura mult mai mult decat anticipau initial acestia. Seamana cumva cu evolutiile burselor intre 2009-2011? Nu strica atunci sa recapitulam cum se umfla si cum se sparg bulele speculative si care este comportamentul-tip de evitat.
Autorul ofera si cateva exemple de fenomene speculative din ultimii ani-“preluarea lumii”de catre japonezi (sfarsitul anilor ’80), aprecierea valutelor asiatice (inceputul anilor ’90), bula dotcom (sfarsitul anilor ’90), explozia imobiliara (2000-2003) si bula banilor ieftini pompati de Fed in incercarea de a atenua efectele spargerii bulelor de mai sus si a atentatului din septembrie 2001 (articolul e scris anterior mutarilor Fed din 2008-2009). Cum se formeaza bulele?
1. Un concept de business credibil ce ofera sperante de crestere pe termen nedeterminat
2. Un surplus de fonduri sau o lipsa de oportunitati de a cumpara sau investi in altceva pe piata
3. Preturile fluctueaza de la nivelurile traditionale in zonele de supraevaluare apoi se trece in zona maximelor istorice absolute unde nu mai exista repere ale analizei tehnice.
4. Noile nivele sunt justificate de “experti” prin “am intrat intr-o noua paradigma”
5. Multimea urmeaza noii lideri de opinie. Chiar si gradinarul are un pont despre noua oportunitate
6. Frica de a pierde trenul acestei investitii minunate pune stapanire pe cei ramasi la margine. Ies la iveala si alte afaceri supraevaluate care sunt oferite publicului
7. Apar de asemenea reperele culturale. Mass-media promoveaza stiluri de viata in concordanta cu business-ul respectiv.
8. Bula dureaza deja de ceva vreme. Criticii ei sunt discreditati, ultimii fraieri de pe margini sunt aspirati in interior.
9. Incep sa apara primele informatii despre practici incorecte sau chiar fraude legate de afacerea/fenomenul din spatele bulei.
10. In final, majoritatea participantilor vede cel putin un un motiv pentru ca miscarea ascendenta sa nu mai continue dar nimeni nu vinde inca si tine de profituri. Nu mai sunt noi cumparatori.

Sa vedem acum si cum se sparg bulele:
1. Apar oferte concurente la preturi mai bune pe piata
2. Se produce treptat o majorare a dobanzilor. Guvernul face declaratii impotriva “exuberantei excesive” si inaspreste politicile de creditare
3. Preturile incep sa cada si multi se bulucesc sa vanda.
4. Sunt descoperite fraude, inclusiv in agentiile de monitorizare, audit si rating ceea ce accelereaza vanzarile.
5. Autoritatile intervin in piata oferind timp marilor investitori sa se retraga inaintea adevaratei caderi de proportii.
Reguli de urmat.
1. Nu extrapolati trecutul in prezent.Da, istoria se repeta, dar in moduri diferite
2. Trendul pe care s-a inscris bula poate continua pe termen lung (2-5 ani) pentru a se schimba apoi brusc (vezi bula dot.com)
3.Corectii intermitente apar la nivelele de retragere Fibonacci de 38%, 50% si 62% ceea ce genereaza fenomene clasice de “bull and bear trap”.
4.Incercari de a prinde minimul in cadrul unor corectii apar de mai multe ori dar bula nu mai poate fi reincalzita.
5.In final, fiecare recunoaste ca trendul a mers mai departe decat se asteptase si a durat mai mult decat credea initial. (suna cumva cunoscut pentru cei care urmaresc evolutia burselor in ultimii 3 ani?). Majoritatea renunta si vand
6.Pe masura ce volumele de tranzactionare din ciclul de scadere inceput se diminueaza treptat, o refacere modesta a preturilor are loc.
Toate actiunile, marfurile, valutele precum si piata imobiliara pot fi subiectul unui comportament de bula speculative incheie McCready, preluat de blogul Romania Nuda. De cate ori auzi expresia “n-ai cum sa pierzi cu asta” ai face bine sa alergi in directie opusa.

marți, 22 februarie 2011

De ce nu (mai) cred in bau-baul hiperinflatiei. 8 motive

Motto: Prietenului meu Flavian

Au reinceput sa curga stirile despre pretul aurului si noile maxime pe care le ating produsele agricole. Aflam despre trilioanele pompate de Bancile Centrale, despre deficitele bugetare in crestere si datoriile nesustenabile ale statelor. “Fugi, vine hiperinflatia, ia aur cat mai ai vreme”aud tot mai des in jur. Pe langa super-tocitul contra-exemplu japonez, va propun mai jos cateva argumente de luat in calcul impotriva acestei perspective panicoase


1.Bancherii sunt spoliati. Din ce film SF e asta?
O crestere viguroasa a preturilor ii ajuta pe cei cu datorii si ii loveste puternic pe bancheri. Chiar si in cazul in care dobanzile sunt legate de indicii de referinta ai pietei monetare, inflatia va fi oricum peste ei. O inflatie consistenta inseamna pierderi masive pentru banci si regandirea prioritatilor de catre debitori-cand mancarea e un lux doar n-o sa-ti rupi de la gura sa duci bani la banca, nu? Or, daca ne gandim bine, pana acum deciziile majore s-au luat in aceasta criza in folosul bancilor, nu? Bancherii au fost salvati cu bani publici, au primit bani fara dobanda cu care sa speculeze pentru a-si reface bilanturile, etc. Credeti ca brusc vor fi lasati din brate? Mie mi-e greu sa cred asta

2.Pensionarii isi pierd banii. Cu cine voteaza ei?
Datoriile publice sunt nesustenabile, cei care au imprumutat Guvernele isi vor pierde banii pentru ca singura modalitate a plati datoriile va fi prin inflatie spun hiperinflationistii. Ok, batranii sunt parca majoritari in economiile dezvoltate. Nu credeti ca vor avea grija sa voteze cu cei care promit impozite mai mari-deci masuri de austeritate-si nu cu cei care vor sa-i rezolve pe toti cu tiparul Bancilor Centrale?

3. Slava Domnului, Guvernele n-au inlocuit Bancile Centrale!
In secolul trecut am avut hiperinflatie cand statele n-au mai putut plati o datorie considerabila contractata in moneda straina si au dat drumul la tipar pentru a o acoperi, moneda locala facandu-se arsice relativ repede (Germania interbelica, Zimbabwe). Chiar daca banii se carau cu roaba cum ne arata hiperinflationistii, doar ANUMITI bani patisera asta. Adica, dolarul Zimbabwean pierduse sirul zerourilor dar cine trecuse pe dolarul American nu avea problema asta in Zimbabwe (sau pe euro, lira, franc elvetian), nu? La fel cu marca interbelica. O hiperinflatie la nivel global n-am mai avut in istorie (ma rog, nici globalizare). Ar insemna insa ca autoritatile nationale sa faca un efort de sincronizare imens ,ceea ce n-am prea vazut pana acum, mai ales ca e vorba de convergenta in prostie.

4. Va place haosul?
Am avut deja revolte in zonele sarace ale lumii odata cu cresterea preturilor la alimente. Crestere care a parut relativ suportabila in tarile dezvoltate. Aveti imaginea unor grupuri de oameni disperati fortand granite, dand jos Guverne, jefuind pentru mancare? Vrea cineva asta? O fi un pret bun pentru ca datoriile guvenelor sa fie platite? Vrea cineva haosul? Eu indraznesc sa spun ca politicienii se feresc ca dracul de tamaie de asta, o dezordine globala le-ar trage si lor scaunele de sub fund.

5. Austeritatea suna bine
Cei care anunta hiperinflatia viitoare atrag atentia ca schema lui Paul Volcker, fostul sef al Fed, nu mai poate functiona, Bancile Centrale nu mai pot combate inflatia urcand brusc si consistent dobanzile pentru ca economiile sunt prea dependente de credit acum (si prea slabite). Ok, asa e. Dar fanii apocalipsei hiperinflationiste nu sufla un cuvant de un program coerent de reducere a cheltuieilor bugetare si crestere esalonata a fiscalitatii, program care sa echilibreze gradual finantele publice. Mi se pare cea mai echitabila alternativa

6.Pe cine pedepseste hiperinflatia?
Nu cumva tocmai pe cei cumpatati, care n-au cheltuit nebuneste indatorandu-se peste puterea lor normala de rambursare? Hiperinflatia face praf tocmai economiile acestora determinand orientarea definitiva a celor care pot pune bani de-o parte spre variante alternative (aur, pamant arabil, etc). Dolarizarea si apoi euroizarea economiei romanesti reprezinta o reminiscenta a anilor ’90 cu inflatie stelara. Or, parca nu imi vine sa cred ca autoritatile si Bancile Centrale vor sa isi asume riscul asta (ma rog, hiperinflatinistii pot sa exclame aici “da, dar le vor confisca aurul, cum s-a mai intamplat!” ).

7. Sa moara si capra keynesienilor
Cei care sustin varianta hiperinflatiei (nu vorbesc de cei care au un business cu metale pretioase aici) o fac si dintr-un soi de spirit de fronda “sa se termine odata cu fiat money, cu masa monetara dilatata cum vor muschii bancherilor in folosul lor exclusiv”. Absolut de acord cu asta, dar de ce trebuie sa trecem prin convulsii, haos si lacrimi pentru asta? De ce nu se poate reglementa chestiunea in cauza cand va exista vointa politica pentru asta? Cine a avut ochii deschisi in timpul acestei crize a invatat despre “binefacerile” bancherilor si va evita sper sa mai apeleze la credite pentru a-si finanta “visurile”. Oricum, ce garantie am ca dupa o perioada de dezordine monetara urmeaza “o lumea dreapta”? Poate ca dupa dezordine vine haosul doar in razboi a sfarsit hiperinflatia Germaniei interbelice, nu?

8. Ce realitate virtuala hranesti? Nu te mira daca de ea o sa ai parte!
Trebuie sa recunosc un merit hiperinflationistilor. Prin focalizarea lor excesiva asupra exploziei preturilor reusesc sa construiasca o realitate virtuala pe care majoritatea o poate evita arantandu-i-se din timp de ce ar trebui sa se distanteze. Asta pentru ca rareori am vazut prognoze imbratisate de grupuri consistente care sa se realizeze, de regula calamitatile vin prin surprindere. Mentalul colectiv poate construi realitatea viitoare si ar trebui sa fim recunoscatori hiperinflationistilor ca ne atrag atentia din timp ce ar trebui sa evitam. Si asta din motivele expuse mai sus. Eu unul vreau in acest moment ca lucrurile sa se resolve gradual, prin respnsabilitate si austeritate. Cati dintre noi vor o terapie de soc cu lacrimi, suferinta si riscuri considerabile ca lucrurile sa scape de sub control?

PS1: Daca nu cred in hiperinflatie, asta nu inseamna ca exclud varianta unei inflatii superioare mediilor ultimilor ani (dar fara sa sara spectaculos peste cal) pentru urmatoarea perioada. Chinezii au dat peste asa ceva, “multumita” unui program de tiparire comparabil cu cel al Fed, asa ca acum s-au pus pe crescut dobanzile pentru a calma cresterea preturilor. Iar inflatia din China o va simti incet-incet toata Planeta, pentru ca depindem de chinezariile lor oferite la pret de dumping. Dar de aici pana la hiperinflatie (care presupune refugiul masiv de pe o anumita moneda, neincredere generalizata in aceasta si nu doar cresterea preturilor) distanta e lunga cat… Marele Zid.

PS2:Acest text a aparut pe Hotnews azi dimineata. Pentru a fi fair-play trebuie sa recunosc ca reprezinta o schimbare de pozitie fata de lucrurile sustinute de mine in urma cu ceva vreme. Ma incadram oarecum la punctul 7, speram intr-o resetare a sistemului dupa excesele bancherilor, care sa schimbe regulile jocului. Apoi, am stat stramb si am judecat drept. Cu ce pierderi colaterale va sfarsi hiper-inflatia pacificatoare? Oameni care isi vor pierde economiile de-o viata (nu toti se vor repezi sa ia aur si argint), oameni care traiesc acum de pe-o zi pe alta si care vor face foamea cand preturile o vor lua razna. Trebuie sa imi doresc asa ceva doar pentru a ramane bancherii fara jucaria rezervelor fractionare in mana? Oricum, bancherii se vor descurca bine si in hiperinflatie, ma rog, mai bine decat marea majoritate. Sper ca umanitatea sa mearga totusi inainte, sontac-sontac, invatand din greseli, evitand haosul si convulsiile sociale (asta nu inseamna ca sansele ca hiperinflatinistii sa aiba dreptate sunt nule; sper doar ca resursele de prostie si reaua-vointa a celor care au puterea de decizie sa fie totusi limitate). Si apoi, cine ne garanteaza ca in contextul unui climat inflationist de la urne va iesi cine trebuie, pentru a implementa schimbarile in bine? Vezi ce au patit nemtii in perioada interbelica...

Asta in ceea ce priveste pozitia mea. O pozitie pe care am discutat-o zilele trecute chiar cu amicul Flavian de la dileme-existentiale, cineva pro-hiper inflatie. Nu mica mi-a fost mirarea sa vad ca primele comentarii de la articolul meu de pe Hotnews au venit de la el, sub doua pseudonime diferite-arb si pmr. Cum imi daduse aceleasi linkuri si pe mess cu cateva minute inainte, nu i-am inteles risipa de energie (din moment ce era la curent cu schimbarea de optica) si nici excesul de conspirativitate. Ma rog, am inteles ca se impunea insa demascarea mea pentru lipsa de consecventa. Cum i-am si raspuns, oricine isi poate schimba parerea daca se schimba contextul sau pur si simplu daca isi reevalueaza rationamentele. Doar talibanii sunt inflexibili. Si ma tem draga Flavian ca tu te-ai purtat ca un taliban azi. Sper cel putin sa nu te arunci in aer cand imi mai vizitezi blogul, ca n-am o varianta complet salvata a lui.

duminică, 20 februarie 2011

Formulele bunastarii si fericirii

De la bogatia palpabila pana la fericirea abstracta, totul poate fi prins intr-o formula. O demonstreaza puzderia de retete ce apar la o cautare cu amicul Goagal. Autorii vin din toate directiile- de la Robert Kiyosaki (un fel de Sandra Brown a finantelor personale), la pshihologi pusi pe contorizat vineri seara si binecunoscutul personaj colectiv (“un grup de cercetatori britanici”) iar variabilele din ecuatiile pe care le propun- de unde nici nu banuiti. Cititi mai jos formulele bogatiei iar daca le veti gasi insuficiente sau inaplicabile va oferim spre consolare si cateva pentru fericire.

In “Tata bogat, tata sarac si cadranul banilor” Kiyosaki propune cateva formule. Reteta lefegiilor e simpla-ai un venit liniar, de regula din salariu ori pensie si il dai integral mai departe sub forma cheltuielilor personale de stricta necesitate (sau daca vreti: V=C). Formula clasei mijlocii: primesti bani din cateva surse (salariu, un mic business, ceva dividende) dar ii cheltuiesti pe lucruri care nu iti sunt neaparat necesare si ajungi chiar dator (o ipoteca secundara, multiple carduri de credit, etc). Sau: V (IF + C) unde VA reprezinta veniturile reziduale generate de activele in care s-a investit (dividende+chirii+dobanzi ,etc), VJ sunt veniturile din jobul principal sau sursa principala de activitate, IF-veniturile necesare independentei financiare si C –evident, cheltuielile. Ma rog, simplu de rezumat, complicat de realizat, de vreme ce numai 5% dintre americani se estimeaza ca sunt independenti financiar.

Profesorul Paul Zane Pilzner vine si el cu o formula pe site-ul propriu, de data asta a bogatiei natiunilor. Deci: B=R x T (cu alte cuvinte bogatia inseamna resurse multiplicate de tehnologie), formula ce explica longevitatea mariajului cu nabadai dintre tehnologia SUA si resursele Afganistanului/Irakului.

De la bogatia statelor la batranii de bani gata
Pe articlesbase.com gasim o formula a bogatiei individuale ceva mai abstracta, ce nu tine cont de active ci doar de potentialul uman. Asa ca B=S+C+P+A. Adica vei deveni bogat daca ai starea de spirit necesara (S), cunostiintele pentru a progresa in direactia aleasa (C), abilitatile de a-ti planifica pasii si determinarea de a actiona (A).

Acum, daca imi permiteti o adaptare mioritica, bogatia la romani s-ar genera asa: B=AP+CS+PM. Adica cine are aflilierea politica corecta (AP), este plasat ideal in licitatiile pentru contractele cu statul (CS) si are o portavoce media (PM) prin care sa contratace sau sa santajeze cand este acuzat de ceva, are toate atuurile pentru a se imbogati repede

Stanley si Danko propun un mod inedit de evaluare a bogatiei personale care tine cont si de varsta. Pe scurt Bn=Vn x V/10. Adica bogatia neta se obtine inmultind venitul anual net (din toate sursele, mai putin mosteniri) cu varsta si impartind rezultatul la 10. La aceasi venituri se observa ca batranii detin o bogatie neta superioara tinerilor-firesc de vreme ce au mai putin timp la dispozitie s-o cheltuie.

In sfarsit, o formula simpluta a bogatiei de pe moneywealthwisdom.com unde gasim I=OF + C (esti bogat daca veniturile sunt egale cu obiectivele financiare plus cheltuielie). Acum, daca la capitolul teorie sunteti deja burdusiti, sa invatam mai jos cum sa fim fericiti cu banetul pe care tocmai am dibuit cum sa-l facem

Avem bani, hai sa fim si un pic fericiti

In cartea sa “Authentic Happiness” Martin Seligman definea fericirea drept placere, sens si angajament. Trecem si noi asadar: F=P+S+A. Degeaba ai deci bani care sa iti aduca placere (care se cere permanent reinnoita altfel dai in plictis) daca nu ai un scop in viata care sa nu termine repede benzina. O varianta a acestei formule este : F=RS+C+O unde RS sunt relatiile sociale (familie, relatia din cuplu, prieteni), C-credinta, O-obiective. Apar deci si prietenii in ecuatie, refugiul de vreme rea. N-aveti prieteni? Nu-i nimic, alt britanic, Oswald, a gasit o formulă ce calculează suma de bani primită care ar putea compensa lipsa acestora: 50.000 de lire sterline. Ma intreb care ar fi consolarea in bani pentru lipsa nevestei, bineinteles, dupa calculele oswaldiene? Dar a soacrei? .

Psihologul britanic Cliff Arnall are si el o formula: F=O + (N x S) + Cpm/T + He
unde O este distanta fata de casă (!), N este valoarea naturii cu care esti inconjurat, S interactiunea sociala, Cpm-amintirile din copilărie din timpul verii, T-temperatura iar He exaltarea pe care o simti în timpul unei vacante. Cum se vede, unitatea de masura a fericirii poate include grade si metri. Inspirata introducerea a amintirilor din copilarie, a distantei fata de casa parinteasca (nicaieri nu-i mai bine ca in sanul familiei, nu?) si a sentimentului de vacanta. Arnall este de părere si ca a treia vineri a lunii Iunie este ziua optima pentru atingerea celui mai inalt nivel de fericire (la ce ora o fi maximul? ca nu vreau sa ratez “peak”-ul…). Bine ca nu pica niciodata vineri 13…

Concluzii (de trecut pe “curat”):
1.Cine castiga mai mult decat cheltuie ar face bine sa plaseze surplusul in investitii aducatoare de venituri reziduale (chirii, dividende, dobanzi) si nu sa isi diversifice… consumul. Astfel, va fi bogat
2.Cine isi dramuieste banii de la o luna la alta sa isi caute un scop in viata. N-o sa fie bogat, dar poate fi fericit.
3.Cine n-are nici bani nici scop sa-si faca rost urgent de niste priteni de nadejde. N-o sa fie bogat, are sanse sa fie fericit si macar nu se va plicitisi.
4.Cine n-are nici bani nici scop in viata si nici prieteni buni sa-si ia macar un pulover violet. E la moda si cica poarta noroc (are urgenta nevoie de asta!).

vineri, 18 februarie 2011

Cum ne micsoreaza ochelarii de cal finantele personale

S-au confruntat cu acest fenomen si cei care sperau in 2009 ca imobiliarele sa se intoarca in paradisul cresterilor fara sfarsit, si cei care le mai asteapta inca la valorile din 1990. Soarta celor care mizau pe Dow Jones la 1.000 de puncte ii pandeste si pe cei care pariaza acum pe depasirea consistenta de noi maxime istorice asa cum cei care vad aurul la 5.000 dolari/uncia ar putea trai aceeasi deziluzie precum investitorii convinsi ca titlurile de stat sunt plasamentul fara risc. .In goana lor intre panica si exuberanta pietele financiare au jumatati de adevar pregatite pentru cei dispusi sa le inghita pe nemestecate si care au uitat de legendarii dinti de fierastrau care le descriu evolutia.

Sa incepem, atipic, cu concluzia. Furnizorii de proiectii apocaliptice sau doar exagerate privind evolutiile pretului unui anumit activ “izoleaza” o anumita tendinta si ii duc potentialele consecinte pana in panzele albe, ignorand orice fenomen care sa atenueze sau chiar anuleze respective dinamica. De exemplu, “pretul aurului urmeaza sa atinga 5.000 dolari uncia pentru ca datoriile publice sunt deja foarte mari iar SUA tiparesc bani pe banda rulanta”. Ok, cei care anunta explozia aurului au dreptate cand spun ca pretul nu mai poate fi coborat cum s-a reusit in anii ’80, prin majorarea dobanzilor, deoarece asta ar urca foarte mult costurile cu executia datoriei publice. Dar daca se merge pe varianta austeritatii bugetare, in scopul de a reduce deficitele si a creste incasarile la buget? Aurul (la fel argintul) reprezinta o umbrela de protectie mai degraba impotriva disolutiei actualului sistem monetar decat impotriva inflatiei, de fiecare data cand a existat o inflatie rezonabila pretul metalului galben n-a dat semne de nervozitate.

Sa iti misti toti banii intr-o anumita directie, sa crezi 100% in astfel de proiectii agresive poate fi destul de riscant, din simplul motiv ca rareori in istorie s-au materializat prognozele catastrofiste cu oarecare audienta. De regula, or respectivul profet e nebagat in seama si istoria demonstreaza ca a avut dreptate, or reuseste sa inspaimante gloatele dar se intampla in final ca in Petrica si Lupul. Cititi mai jos despre cateva teorii de acest tip din ultima vreme

1. Pretul imobiliarelor va reveni la maximele din 2008/pretul apartamentelor va scadea la nivelul din 1989

Vi-l amintiti pe Silviu Prigoana declarand in februarie 2009, cam la apogeul crizei financiare, ca pretul corect pentru o garsoniera veche este de 6.000 euro iar cel al unui apartament de 2 camere de 15.000 euro (vezi aici)? La extrema cealalta, si in aceeasi luna (!), un articol fulminant in ziare.com “Pretul caselor va exploda in 2010”! (vezi aici) unde se citeaza un studiu CBRE Eurisko. Oare cum de s-au intersectat in acest mod doua “scoli de gandire” diametral opuse? Sa fie doar “wishful thinking”-ul de vina? Sau doar o focalizare excesiva pe o singura directie si o singura categorie de efecte? Eu merg pe varianta B. Variatii la cumpararea unui apartament vechi: “in Bucuresti urmeaza un cutremur mare, are peste 50 de ani, esti nebun?”Sau, diametral opus :”n-am incredere in blocurile noi, se fura fara jena acum, erau mai sigure pe timpul Raposatului”. Adevarul e bineinteles la mijloc sau-daca vreti- avem de a face doar cu jumatati de adevaruri. Daca iti e frica de cutremur, ce cauti intr-un oras mare? Mergi la tara, cumpara o casa de chirpici si dormi linistit. Faptul ca stai intr-un bloc nou iti mareste sansele de a scapa cu viata daca te prinde in casa zguduirea (adica in general noaptea), dar nu ai nici o garantie daca esti pe strada sau la job si nu ai propriul acoperis sub cap. Similar, numai cine n-a vazut maretele blocuri ceausiste construite in ultimii ani ai epocii de aur, cu militari si detinuti, poate sa le ridice in slavi trainicia. Sau “preturile nu pot sa scada in imobiliare pentru ca cererea va fi sustinuta in curand de emigrantii din afara UE, in special asiatici” in oglinda cu “scaderea natalitatii pune presiune pe preturile din imobiliare”. Vorbim in ambele cazuri de tendinte care se intind pe ani buni (cati emigranti asiatici au aparut in Romania dupa aderarea la UE?) si pana la aparitia efectelor asupra preturilor s-ar putea ca alte argumente sa aiba mai mare greutate (starea economiei, costul imprumuturilor, mobilitatea fortei de munca, etc). Oricum, nici preturile nu risca sa ajunga pana la nivelul anului 1990 cat timp exista creditul ipotecar iar veniturile sunt ceva mai mari, nici cu bula din 2008 nu ne vom mai intalni, isteria bine intretinut atunci de media sprijinindu-se pe o cerere solvabila anemica.

2. Titlurile de stat sunt cele mai sigure plasamente/Mai bine imprumuti companiile, statele vor fi oricum falimentare

Comentam la inceputul saptamanii un raport BIS (Banca Reglementarilor Internationale) asupra evolutiei datoriei publice in 12 state dezvoltate, daca tendintele actuale se mentin (aici). Sa crezi in continuare ca bondurile guvernamentale sunt un plasament fara riscuri ignorand experientele istorice (vezi aici) sau gradele imense de indatorare din prezent poate fi dovada de mare naivitate. Similar, sa pariezi toti banii in acest moment pe o scadere a cotatiilor bondurilor poate representa un risc considerabil in conditiile in care poate apare un nou val al crizei financiare (municipalitatile nu se simt deloc bine). Cel mai bine faci precum Pimco, cu o reducere graduala a expunerilor.

3. Metalele pretioase sunt singura protectie impotriva inflatiei/aurul si argintul nu tin de foame preturile depind de politica monetara

Cum spuneam mai sus, aurul si argintul nu va protejeaza de inflatie, poate doar de…hyperinflatie. Oricum, pana la hyperinflatie mai e ceva apa de curs pe garla, inclusiv inlocuirea Bancilor Centrale de la butoanele tiparului cu Guvernele (vezi Zimbabwe, Germania interbelica, etc). Sa iei acum aur si argint de parca ar pandi dupa colt o inflatie de trei cifre e cat se poate de imprudent, eventual poti cumpara esalonat cate putin pe masura ce tendinta se confirma. Stiu, vei cumpara la preturi din ce in ce mai mari, dar ce te faci daca descoperi peste 3 ani ca pretul de achizitie din trecut coincide cu un maxim istoric tot mai greu de egalat?

4. Dow Jones va ajunge la 1.000 puncte/ In curand va depasi 14.000 si nu se va opri acolo (cu alternativa locala BET-FI la 1.000/100.000 puncte)

In martie 2009 cine nu vedea DJIA la mai putin de 4000 de puncte parea optimist incurabil. Acum, cine nu considera ca se va retesta 14.000 puncte in acest an se afla in minoritate. Argumente? Cate doriti, din analiza tehnica, fundamentala, etc (raportul Dow/Gold va ajunge 1:1, retragerea banilor Fed va prabusi pietele sau raportarile companiilor sunt foarte bune, profiturile vor urca in continuare, etc). Singura problema a acestor teorii excesive e ca se face complet abstractie de posibilele argumente de sens contrar. In paranteza fie spus, si eu cred ca o corectie e posibila la bursa, dar mie greu sa cred ca ne vom mai intoarce la panica din 2009 fara un cataclism natural. Cel mai bun mod de a trata astfel de abordari este sa formulezi o teorie diametral opusa si sa-i cantaresti atent consistenta. Daca nu pare scenariu-SF atunci ia cu mare precautie concluziile din raportul/analiza/estimarea initiala.

joi, 17 februarie 2011

O mizerie de campanie:"reteta" Coca-Cola

E plina lumea tabloidelor dar si a vehicolelor media generaliste de asa-zisa descoperire epocala: s-a aflat reteta Coca-Cola! Un post de radio a gasit un ziar ingalbenit cu o poza din care s-ar deduce “adevarata reteta” , un secret care-vezi Doamne-trebuie sa fie pastrat cu sacrificii. Las la o parte mitologia asta corporatista ieftina, inventata tot in scop publicitar (secret, reteta magica, etc). Compania pare sa dea in felul asta o lovitura de imagine, necesara in momentul in care vanzarile au inceput probabil sa scartaie. Acum, cu saga secretului reambalata, ceva adolescenti “emo” poate se vor napusti cu mai mare vigoare spre bomba lor zilnica cu zahar si cofeina. O chestie care mi se pare mie ca pledeaza tocmai pentru intelegerea dintre companie si cei care au facut “descoperirea”: lipsesc din ingredientele reluate generos in presa tocmai cantitatea de zahar. Astfel, la zahar se spune asa :” Zahăr - 30 (din textul care apărea în fotografie nu s-a putut descifra cantitatea exactă în grame sau în altă unitate de măsură)”. E ca sa vezi. Da’ poate sunteti curiosi sa cititi din pliantul care vi se pune in tava la McDonald’s cat zahar are o Coca-Cola (210 calorii paharul mediu, cat 1/10 din ratia zilnica de calorii pentru o zi intreaga!) si de cate ori depaseste la acest capitol alte “racoritoare”. Mai e un secret pentru cineva ca asa-zisele racoritoare intretin setea din cauza zaharului si ca carbogasoasele (cacofonie intentionata!) va fac obezi? Ca sa nu mai dau linkuri de pe net despre cei care au probleme cu inima din cauza cofeinei in exces.

Ati observat si panourile publicitare din intersectii care proslavesc masele luate in familie (in poze sunt copii cel mult de "generala") din care n-ar trebui sa lipseasca Coca-Cola? E nevoie ca dependenta sa fie creata din timp, nu? Cat de meschin sa asociezi copiii si consumul de Coca-Cola! Mai nou, si Pepsi face eforturi sa puncteze la acelasi capitol, lansand la randul lor o campanie in care la orice sticla de sirop dulce dau si o sticla de apa. Adica, hai sa contaminam obiceiurile sanatoase ale celor care se limiteaza la apa, poate ii tentam sa ia si otrava carbogazoasa.

Un documentar interesant despre mijloacele Coca-Cola ("The Coca-Cola Case") gasiti aici


Cititi mai jos despre deliciile unei mese la McDonald’s-un articol mai vechi de pe acest blog dar la fel de actual:

TABLA INMULTIRII (CU CALORII) LA MCDONALD'S
Exceptand noile reclame la credite ipotecare (simpatica cea vis-à-vis de fostul magazin Romarta, pe o cladire in ruina, care pune in evidenta brandul Bancpost “Casa Sigura”), prin Bucuresti te agreseaza la fel de hotarat afisele McDonald's din care afli cum poti face afacerea vietii platind numai 3,5 lei pe o chiftea sufocata intre 2 felii de paine (un cheeseburger, bre!). Sau numai 10 lei/meniul. Nu stiu cum sunteti voi, dar mie unul asta mi-a deschis apetitul pentru o frugala tabla inmultirii a caloriilor, sa vad daca imi permit sa ma desfat cu constiinta impacata la “Mac”. Mi-am procurat de pe site-ul reteteculinare.ro un calculator de calorii. Am 170 cm, 75 kg (cam mult,asa e), sunt semi-sedentar iar la varsta mea ar trebui sa ma limitez la 2.300 kcalorii/zi. Ok. Acum sa imi compun meniul de la McDonald’s (gasiti pe fundul tavitelor listele cu calorii).

Pentru dimineata m-am oprit la ceva usor: un cheeseburger de numai 300 kcal (sunt mare amator de branzeturi si lactate!), o placinta cu visine (230 kcal-absolut decent pentru ceva dulce) si un latte macchiato de 300 ml (115 kcal). Total 645 kcal.

La pranz n-am gasit nici o supa, asa ca m-am resemnat la felul I cu big Tasty si cartofi prajiti (portie medie) iar la urmatorul cu aripioare de pui si o salata mozarela. Am mai luat doar o briosa la desert si un pahar (mediu!) de Coca-Cola. Total calorii: 850+340+ 525+295+475+210=2650. Am fost cam deprimat pentru ca depasisem doar cu asta necesarul zilnic de calorii, dar senzatia de satietate banuiesc ca va compensa mustrarile de constiinta.

Seara am fost foarte rezervat: peste (Filet-o-Fish de 345 kcal), un mar si un suc de portocale de 250 ml (120 kcal). Total 565 kcal. Total general: 3860 kcal. Cu alte cuvinte, cu peste 60% mai mult decat necesarul zilnic.

Asta lamureste intr-o oarecare masura existenta generatiilor de adolescenti supraponderali. Nenorocul lor este ca ajung semi-obezi la o varsta la care colegii lor care se intalnesc rar cu fast-food-ul bat mingea, sar garduri, profita cat pot de miscarea pe care mai tarziu, cand vor fi ocupati pana peste cap cu un job, nu si-o vor mai putea permite. Or, ce se va alege de talia unui astfel de adolescent dependent de McDonald's, in momentul in care viata chiar il va obliga sa nu isi miste fundul de pe scaun (ma rog, scaune) 8 ore pe zi? Mai intreb in cat timp o balerina ar putea fi transformata in luptator de summo alimentata zilnic de la un fast-food?

Pentru cei care vor sa se documenteze asupra fenomenului, nu ratati documentarul “Super Size Me” (il gasiti pe google video; e vorba despre tipul care experimenteaza o luna de meniuri la McDonald’s iar trasformarile organismului sunt absolut surprinzatoare).

Si daca tot suntem la calcule, sa vedem ce s-ar putea cumpara din cei 3,5 lei/cheeseburger, oferta pe care compania de chiftele o considera imbatabila:
-1,5 kilograme de mere sau
-1 kg banane sau
-1/2 kilogram de rosii sau
-1 kg portocale sau
-700 g de kiwi, etc.

E drept, nu poti sa stai cu bananele in fata unui pahar de suc de rosii, pe muzica de Bregovici, nu s-a inventat fast food-ul asta, trebuie musai sa ai o bomba calorica asezonata cu o bautura carbogazoasa cu indulcitori artificiali cancerigeni, totul pe fundalul unei muzici deranjante, ca sa nu ocupi prea mult locul la masa.

S-ar putea sa va intereseze si asta

luni, 14 februarie 2011

Viitorul datoriilor publice nu suna bine

Un raport asupra dinamicii datoriilor publice intr-un orizont de timp de 30 de ani publicat sub umbrela Bancii Reglementarilor Internationale-BIS (un fel de Banca Centrala a Bancilor Centrale), arata ca datoria raportata la PIB va atinge 600% in Japonia, va depasi 500% in Marea Britanie, 400% in Grecia, Statele Unite, Olanda si Franta, se va situa in jur de 300% in Germania, Austria, Spania si Irlanda si intre 250-300% in Portugalia si Italia in ipoteza in care ponderea veniturilor in PIB va ramane la nivelul lui 2011, dobanzile se vor situa la nivelul mediei anilor 1998-2007 iar cresterea economica in termeni reali va fi cea estimata de OECD pentru perioadele post-criza. Ponderea dobanzilor care trebuie platite va urca pana la 27% din PIB in Marea Britanie in acest scenariu. Vedeti mai jos care ar trebui sa fie ajustarile operate in bugetele statelor respective si ce excedent bugetar ar trebui sa obtina fiecare intr-un orizont de timp de 5,10, 20 de ani pentru ca datoriile publice sa revina la nivelul anului 2007 cat si implicatiile pentru pretul bondurilor guvernamentale si detinatorii lor.

Este vorba de raportul “Viitorului Datoriilor Publice, previziuni si implicatii” de Stephen Cecchetti, M.S. Mohanty si Fabrizio Zampolli publicat sub egida BIS, Banca Reglementarilor Internationale, o institutie cu o influenta considerabila in lumea bancherilor centrali, preluat si comentat de John Mauldin in newsletter-ul sau saptamanal pentru investitori.

Putem compara situatia bugetelor publice cu cea a unei familii care are de achitat un credit ipotecar arata Mauldin. Chiar daca suma imprumutata e mare, familia in cauza nu se confrunta cu probleme in a-si achita obligatiile cat timp nivelul dobanzilor ramane redus. Daca insa dobanzile incep sa creasca mai repede decat rata de crestere a veniturilor (in cazul nostru a PIB-ului), atunci ponderea datoriei creste si nu este nici o speranta in a stabiliza deficitul. Din pacate, ne aflam in punctul in care incasarile din taxe sunt reduse, somajul ridicat, iar cheltuielile bugetare in crestere, ca efect al crizei financiare (marile banci au fost salvate cu bani publici va amintiti?).

“In acest moment dobanzile sunt la un nivel exceptional de scazut iar estimarile de crestere pentru economiile dezvoltate sunt cel mult modeste. Asta ne face sa consideram ca intrebarea nu este daca pietele vor incepe sa puna presiune pe Guverne, ci cand” afirma autorii analizei. Cu alte cuvinte, cand vor incepe investitorii, in absenta unor masuri agresive in plan fiscal, sa solicite randamente mai mari pentru actiunea lor curajoasa de a detine bonduri ale unor guverne atat de generoase in cheltuirea banului public? In unele tari, un fenomen periculos se profileaza la orizont: nivelul crescut al datoriei publice genereaza rate de dobanda in crestere pentru bonduri, avand ca rezultat o datorie si mai mare. “Amanarea unor masuri curajoase in plan fiscal va duce la o crestere abrupta a randamentului in piata bondurilor pentru scadenetele pe termen mediu si lung (vezi varfurile pentru bondurile grecesti, irlandeze, etc. n.n) ceea ce va ameninta consistenta revenirii economice punand sub intrebare sansele Bancilor Centrale de a controla inflatia pe termen scurt si amenintand in final credibilitatea aranjamentelor de politica monetara din prezent”. Ups, asta suna destul de rau chiar in jargonul pasaresco-financiaro-diplomatic care se foloseste in asemenea rapoarte girate de BIS!

Ponderea datoriei guvernamentale in PIB s-a dublat in Marea Britanie de la 47% in 2007 la 94% in 2011 si va creste cu 10% pe an daca nu se iau masuri fiscale curajoase iar cea a Greciei va urca de la 104% la 130%. Spania sta mai bine in acest sens, cu o crestere de la 42% la 74% si adaugand doar 5% pe an dupa 2011 dar economia este in recesiune iar PIB-ul sau se contracta somajul fiind si el la 20%. Portugalia va ridica la randul sau stacheta de la 71% la 97% iar Japonia va incheia acest an cu o datorie publica de 204% din PIB, ce va urma sa creasca cu 9% pe an estimeaza autorii raportului. Tara aspira orice farama de economisire spre bondurile guvernamentale sufocand capitalul care ar putea gasi brese spre zona productiva. De altfel, Reinhart si Rogoff arata ca trei ani dupa o criza bancara nivelul datoriei publice urca in general cu 86%, dar in cazul unei crize severe, nivelul datoriei ar putea urca chiar cu 300% (vezi Irlanda care si-a triplat nivelul datoriei in 5 ani).

Grosul veniturilor bugetare merge in achitarea dobanzilor. Pa-pa protectie sociala
Raportul BIS pune un accent interesant. “Ne indoim ca actuala criza va fi una tipica in ceea ce priveste impactul saua supra deficitelor si datoriei publice. Motivul este ca in multe tari somajul si cresterea economica au sanse reduse sa se rentoarca la nivelul dinaintea crizei. Ca rezultat, ajutorul de somaj si alte beneficii vor trebui platite timp de mai multi ani, nivelul ridicat al cheltuielilor guvernamentale va fi mentinut iar nivelul datoriilor si al deficitelor publice va creste. Prin urmare, ponderea dobanzilor ce vor trebui achitate raportat la PIB va avansa constant, de la un nivel de aproximativ 5% in prezent, la peste 20% in Marea Britanie, Japonia, Olanda si Portugalia, depasind bine in toate cazurile analizate 10%. Bineinteles, detinatorii de bonduri se vor “revolta” cu mult inainte ca ponderea in PIB a dobanzilor ce trebuie achitate sa se dubleze si vor solicita randamente in crestere.

Care ar trebui sa fie excedentul bugetar in cele 12 economii analizate pentru ca ponderea datoriei publice in PIB sa revina la nivelul anului 2007? Daca se doreste ca aceasta echilibrare sa se produca in 5 ani, e nevoie de o medie anuala de 5-12% din PIB (cu 11,8% pentru Irlanda, 10% in Japonia si Marea Britanie si 8% in SUA). Pentru un orizont de 10 ani, trebuie excendent bugetar anual mediu de 3-6,4% din PIB (3% Austria, 5,8% SUA, 3,7% Olanda, etc) iar pentru o echilibrare in 20 de ani e nevoie de excedente medii de 2-4,5% (cel mai mult, evident, Japonia). Cat de greu este de obtinut asta? Pai sa vedem situatia din prezent, estimari pentru 2011: Austria (-2,9%), Franta (-5,1%), Germania (-2%), Grecia (-5,3%), Irlanda (-9,2%), Italia (0%), Japonia (-8%), Olanda (-3,4%), Portugalia (-4,4%), Spania (-6,6%), Marea Britanie (-9%), Statele Unite (-7,1%). Iar cum tarile in cauza vor trece prin alegeri importante in 2011-2012, nici nu se intrevede vreo imbunatatire de substanta pe termen foarte scurt. Apoi insa austeritatea va fi cuvantul de ordine, vrand-nevrand.

Unde e Romania in aceasta ecuatie? Aparent n-a trebuit sa salvam banci de la faliment, dar datoriile publice tot au crescut pentru ca schema imaginata pentru finantarea sectorului bancar a presupus imprumutul de la FMI in paralel cu eliberarea unei parti din RMO. Cum rezervelor e totusi inca ridicat in Romania (nu sunt insa doar banii bancilor, sa fim bine intelesi, sunt si banii deponentilor autohtoni) sansele aplicarii inca unei “centuri de siguranta”, bineineles pentru a ne proteja de speculatorii cei rai, nu sunt deloc mici. In conditiile in care fiscalitatea romaneasca asupra muncii e oricum sufocanta (e insa loc de crestere berechet la impozitele pe proprietate si nici cota unica nu e asa de batuta in cuie pe cat pare) a inceput deocamdata sa se vorbeasca despre privatizari sau lichidari ale activelor neperformante ale statului la sugestia FMI, cam ca la sfarsitul anilor ’90, pentru a se face rost de bani la buget. Stiu, presedintele a dat asigurari ca nici Romgazul, nici Hidroelectrica nu se vor vinde…da, dar parca si despre acordul cu FMI spunea initial ca nici nu intra in discutie.

Raportul integral BIS il puteti citi aici:

vineri, 11 februarie 2011

Ziarul Financiar si povestile lui minunate

Din ciclul “Scufita Rosie nu se teme de lupul bursier” Ziarul Financiar ne aduce azi in prim plan un personaj de basm, Florin Gavrila, caruia i-a crescut valoarea portofoliul de actiuni precum Fat-Frumos, intr-o zi cat altora (ne-emergenti) in 7 ani. Gavrila ne spune ZF-ul “dărâmă mitul conform căruia bursa este un mijloc de a face bani din speculaţii”. Adica omul a plasat banii in 1998 (10.000 dolari) si a clocit pe ei pana acum, cand din investitia sa a iesit 350.000 euro. Ma rog, ar fi iesit chiar 1,2 milioane in 2007, dar closca Gavrila nu s-a ridicat cand trebuie de pe cuib si a sufocat diferenta odata cu criza financiara. Ma rog, BET-FI-ul a pornit de la 1.000 de puncte, e posibil sa fie asa, desi in mod cert la cei 10.000 dolari s-au mai adaugat bani pe parcurs astfel incat randamentul nu e chiar atat de bun (multiplicare de 35 de ori). In ce context s-a facut insa respective investitie? Pai, Romania era aproape de faliment, fara rezerve valutare aproape, cu minerii in prim plan, cu o economie prapadita, cand nici nu se vorbea de UE. Adica a prins fundul gropii cu noroc si a cules roadele unui context favorabil. Numai ca pe nicaieri in articolasul cu pricina nu se pomeneste de asta, de contextual in care s-a obtinut randamentul respectiv (inflatia a fost si ea de 800% in respectivul interval), sansele de a fi repetat, etc ci se induce ideea ca “buy and hold” e cheia succesului. Asa or gandi si cei care au luat SIF-uri in 2007 si acum au mai ramas cu 25% din bani? Si am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea gadilarii bizonului asa.

Din ZF:
La 43 de ani, Gavrilă a reuşit să strângă o avere de 350.000 de euro din investiţii de pe Bursă, după ce a intrat în piaţă la finele anului 1998 cu 10.000 de dolari şi spune că pe maximele pieţei, în vara anului 2007, deţinea un portofoliu evaluat la 1,2 milioane de euro. El a beneficiat de creşterile fulminante ale SIF-urilor de după anul 2000, când randamentele au depăşit în anumiţi ani şi 100%. "În opinia mea, făcutul banilor din speculaţii este o poveste. Poate pe termen scurt să prinzi o perioadă din viaţă în care eşti foarte norocos, dar pe termen lung nu este o opţiune. În cei 13 ani de când investesc am învăţat că bursa este guvernată de lăcomie şi frică, principalii factori care o mişcă. Am mai învăţat că o companie bună rămâne bună indiferent de tabloul economic şi că nu trebuie să speculez", spune Florin Gavrilă.

joi, 10 februarie 2011

Ce legatura exista intre dividendele la bursa si generatia “baby-boom”

Cati dintre cei care investesc la bursa si-ar baga banii intr-un business de familie care sa le ofere recuperarea investitiei in 20 de ani? Nu foarte multi de vreme ce durata medie a investitiei in actiuni este de numai cateva luni iar principalul obiectiv este participarea la perioadele de apreciere a cotatiilor si nu la profitul impartit sub forma de dividende. Inceputul scaderii randamentelor la dividend in paralel cu cea de detinere a actiunilor se suprapune destul de bine cu intrarea masiva in campul muncii a generatiei baby-boom, presiunea sustinuta din partea fondurilor mutuale si de pensii distorsionand raportul cerere-oferta de pana atunci.

Ati urmarit vreo editie a emisiunii “Arena leilor” de pe TVR 2? Realizatorii pun fata in fata tineri antreprenori la inceput de drum cu potentiali finantatori care si-au demonstrat succesul in lumea afacerilor. Cei cu ideile ofera cote de participare in propria afacere contra unei infuzii de capital care sa le permita dezvoltarea. Emisiunea e interesanta pentru orizontul de timp in care”Leii” isi propun sa isi recupereze investitia: 3-4-5 ani cel mult (echivalentul unui randament la dividend intre 20-33%). Comparati asta cu timpul necesar recuperarii investitiei in actiuni din singurul castig palpabil: cota parte din profit-dividendul. Acum, gasiti la bursa companii care ofera 3-5% din pretul actiunii sub forma de dividende, ceea ce echivaleaza cu recuperarea integrala a investitiei in 20-30 de ani (nu ma refer la emitentii care au obtinut accidental profit consistent in urma vanzarii unui activ, si care raporteaza uneori dividende foarte atractive). Sigur, mare parte din companii isi pastreaza si pentru dezvoltare o parte din profit, asa ca randamentul la dividend ar fi mai mare daca s-ar distribui integral profitul. Cu toate astea, sare in ochi diferenta dintre perioada medie de detinere a actiunilor la bursa (cateva luni, mai pesdte tot in lume) cu intervalul necesar pentru recuperarea investitiei din dividende (cateva zeci de ani). Foarte putini mai sunt interesati de dividende (in momentul atingerii minimelor din martie 2009, randamentul la dividend nu crescuse la cote ametitoare, de regula situandu-se intre 10-20%) majoritatea se limiteaza sa vaneze mini-trenduri. Cum de s-au transformat bursele din universitati ale investitorilor in colegii ale speculatorilor? Doua sunt in opinia mea motivele principale:

1.Generatia baby-boom a gustat adrenalina
Anii ’70-’80 aduc in prim plan generatiile mai numeroase nascute dupa razboi si intrate masiv in piata muncii. Cotizatiile lor se aduna disciplinat de administratorii fondurilor de pensii care incep sa plaseze banii pe piata de capital asigurand o cerere in crestere si pe piata actiunilor. Intre 1965-1983 indicele Dow Jones se plimba intre 850-1250 puncte pentru a decola apoi aproape abrupt astfel incat in urmatorii 17 ani indicele urca in mod constant depasind 10.000 puncte in anul 2000 si 13.000 in 2007. Cum fondurile de pensii si multe fonduri mutuale investesc pe “termen lung”, cresterea preturilor si scaderea randamentelor la dividend au fost considerate neimportante. Si in definitiv, ce mai conteaza dividendul daca preturile actiunilor cresc?

Pentru cei nascuti in 1945 pensia se apropie insa cu pasi mari iar pana in 2020-2025 aproape intreaga generatie baby-boom isi va cere banii inapoi. Fondurile de pensii sunt obligate in acesti ani sa se comporte oricum mai putin speculativ pe masura ce varsta participantilor creste, si sa directioneze din ce in ce mai multi bani spre plasamente cu risc asociat mai mic, precum depozitele si, ironia sortii, obligatiunile guvernamentale (datoriile statelor vor fi platite tot mai greu de acum in colo). Asta in ceea ce priveste pietele occidentale. In Romania adevarata generatie baby-boom apare mai tarziu un pic, odata cu politica de stat de interzicere a avorturilor. Sunt 500.000-600.000 de nou nascuti pe an intre 1968-1970 fata de 200.000-300.000 dupa 1989. Desi fondurile de pensii au aparut mult mai tarziu si s-au comportat cu retinere fata de bursa autohtona, generatiile mai numeroase si-au facut simtita prezenta in perioada de crestere sustinuta dintre 2000-2007, cand multi au decis sa isi plaseze o parte din economii pe piata de capital. Cei care au prins umflarea bulei intre 2005-2007 aveau chiar 30-35 de ani, perioada cand opereaza prototipul investitorului autohton, asa cum rezulta din studiile brokerilor (“barbat, 30-35 de ani, venituri peste medie, in general necasatorit si fara copii”). In urmatorii 5-10 ani cel mai dinamic segment al investirorilor la BVB il vor reprezenta insa cei din generatiile putin numeroase post-1989

2.Diversificarea instrumentelor financiare a transformat bursa in “cazino stiintific”
La ce bun sa mai astepti dividendul daca poti paria pe crestere cu numai 20% din contravaloarea pachetului de actiuni vizat astfel incat sa-ti dublezi banii la o apreciere de 20% a cotatiilor? N-am auzit ca cineva sa cumpere in marja pentru…dividend. Exista tot soiul de produse puse la dispozitie de brokeri care iti permit sa profiti (sau sa fi spoliat) de variatiile cotatiilor pentru ca numitii “investitori” sa mai priveasca spre dividend. Contracte pe diferenta de curs, futures, optiuni pe actiuni, fonduri de indici, achizitii in marja, vanzari in lipsa, etc. In momentul in care tranzactiile au ajuns sa fie derulate de ..roboti in majoritate (deschid si inchid pozitii in functie de anumite niveluri de pret, ba cei mai sofisticati pot identifica aparitia unor ordine de cumparare si in fractiuni de secunda gasesc in piata ordine de vanzare la preturi mai mici, cumpara si revand instantaneu-vezi “robotul” Goldman Sachs), anuntarea dividendului starneste agitatie doar in primele minute de la aparitia comunicatului timp in care se executa niste stop-loss-uri sau se marcheaza ceva profituri.

Cat de prosti ne cred cei de la Raiffeisen?

Mai primesc din cand in cand communicate de presa din partea bancilor, pe unele le deschid, pe altele nu. Am deschis azi unul de la Raiffeisen. “Raiffeisen Bank reduce dobanzile la creditele negarantate cu pana la 3,25%, atingand un minim istoric”. Bai ce chestie imi zic, s-a dat pe brazda si Raiffeisen, daca tot e Euriborul la minim istoric s-or fi gandit sa faca si ei ceva pentru debitorii impovarati. Apoi citesc mai jos:

Raiffeisen Bank a redus dobanzile la creditele de consum negarantate (Flexicredit) cu 1,5% pentru cele in lei si cu pana la 3,25% pentru cele in euro, ajungand astfel la cel mai scazut nivel al costului pentru acest tip de imprumut, practicat de banca, un minim istoric. Pentru creditele in euro dobanda este mai mica cu 3,25%, daca au valoarea cuprinsa intre 3.000 si 7.000 de euro (rata de dobanda este de 13,5% pe an) si cu 0,75% daca suma depaseste 7.000 de euro (12,5% pe an). Astfel de exemplu, pentru un imprumut de 5.000 de euro, DAE coboara de la 18.10% la 14.37%, iar pentru unul de 10.000 de euro, DAE scade de la 14,09% la 13,24%.

Observati ca n-au suflat o vorbulita, de rusine probabil, despre DAE la lei. Ce naiba sa mai zici de DAE la lei, din moment ce, in conditiile in care Euriborul e 1 si ceva la suta tu vii cu dobanzi de 13,5% la euro si DAE de 14%!!
Cum, e vorba de riscul de tara poate? Pai, nu ne-am imprumutat ca spartii de la FMI, n-am dat o parte din RMO inapoi bancilor, n-am facut ajustari dure in economie.? Oare in Grecia, Irlanda unde CDS-urile sunt peste noi populatia tot asa o fi asteptata la ghisee, cu DAE de aproape 15% la euro? Le inteleg problemele celor de la Raiffeisen, au dat ca nesatuii credite cui nu trebuia si acum tin surubul strans pentru cei care mai pot plati. Dar sa dai comunicate triumfaliste anuntand dobanzi minime istorice de ..13,5% la euro mi se pare o culme a cinismului. Ia vedeti si declaratia de final din comunicat:

„Ne dorim sa incurajam creditarea si sa ajutam astfel economia sa isi revina. De aceea, am adus costul la cel mai mic nivel practicat vreodata de Raiffeisen Bank pentru un credit negarantat. In plus, am eliminat comisioanele astfel incat singurul cost al creditului sa fie dobanda” a spus Radu Topliceanu, director executiv Aria Clienti Persoane Fizice, Raiffeisen Bank.

Alo, musiu Topliceanu, care crezi tu ca sunt cauzele crizei financiare pe care o traversam- penuria creditelor si caracterul lor prohibitiv rezultat din conditiile de acordare sau bula creditarii si riscurile prostesti asumate de bancheri si clientii lor? Nu te grabi cu raspunsul, gandeste-te bine.

marți, 8 februarie 2011

Inflatia, hotul suprem din slujba Guvernelor. Preturile din 1989 ajustate cu inflatia ultimilor 21 de ani.

In Statete Unite, degete acuzatoare sunt indreptate spre Fed: din 1913, de la aparitia institutiei, dolarul si-a pierdut 95% din valoare. In Romania, seful Bancii Centrale este considerat salvatorul natiunii desi leul a pierdut in ultimii 21 de ani 99,97% din valoare astfel incat a fost necesara o denominare pentru ascunderea urmelor bagandu-se sub pres 4 zerouri. Pentru a adapta la capitalism orice pret “ceausist” la nivelul anului 1989, nu trebuie decat sa-l inmultiti cu 0,374 si obtineti echivalentul sau in lei noi ajustat cu inflatia. Ocazie cu care o sa va sara in ochi distorsiunile introduse de bula creditului. Un apartament de 100.000 lei vechi la nivelul anului 1989 ar trebui sa coste azi actualizat conform datelor INSSE, 37.400 lei (cam 9.000 euro) iar un salariu mediu de 3.000 Rol in pragul Revolutiei ar echivala azi cu 1.122 lei noi, sub castigul mediu pe economie. Remarcati deci ca intre inflatia oficiala cumulata si transpunerea in realitate a preturilor istorice distanta poate fi apreciabila.

Pare deja un loc comun faptul ca romanii traiesc mai bine in capitalism. Sigur, daca excludem cateva mici detalii gen evolutia puterii de cumparare in ultimii 21 de ani. Inarmat cu un calculator de buzunar, ceva rabdare si datele Institutului National de Statistica, oricine poate determina evolutia bancnotei de 100 de lei in timp, actualizata cu inflatia. Veti observa ca in intervalul 1970 (luat ca an de referinta) si 1989, in aproape 20 de ani, inflatia cumulata se apropie de 50%, astfel incat pentru a cumpara un obiect pentru care plateai 100 de lei vechi in 1970 mai trebuia sa pui “doar” 49 lei in 1989. Ce se intampla peste 21 de ani, odata cu cresterea eficientei tipa..pardon, economiei de piata? Pai, acelasi produs pentru care plateai 150 de Ron in 1989 costa 557.481 Ron la sfarsitul lui 2010, sau 55, 748 lei noi. Olala! ati putea exclama. Ei bine, nu va grabiti sa va indignati. Chiar daca salariul mediu din 1989 ,de 3000 lei vechi, ar echivala azi cu unul sub-mediu de 1.122 lei. Evolutia pretului activelor care au traversat bula creditarii e mult mai dramatica. Pastrand acelasi algoritm (coeficient de multiplicare de 0,374 intre anii 1989-2010), pretul unui apartament ar trebui sa fie azi sub 9000 euro in timp ce pe piata, cu tot cu criza si ajustarile provocate de aceasta, il gasim de vreo 4-5 ori mai scump. Ca sa nu mai pomenim de faptul ca in 2008, pe varful bulei, era chiar de doua ori mai scump ca in prezent, de inteles de ce se simt crucificati cei ce s-au legat pe viata cu un credit pentru a-l achizitiona la preturile de atunci. Cum stam la capitolul masina personala? Mult mai bine. Dacia de 70.000 lei in 1989 urma sa coste azi, actualizat cu inflatia, 26.180 lei (putin peste 6.000 euro), usor sub ce se gaseste azi pe piata, de aceasta data evolutia fiind in concordanta cu progresul inregistrat de tehnologie, concurenta, etc. Dar in ceea ce priveste pretul mancarii? Kilogramul de carne de porc de 25 lei vechi in 1989-sper ca imi aduc bine aminte!-ar trebui regasit la supermarket azi la 9,35 lei noi daca am tine cont doar de inflatie (deci la pret de carne de ..pui). Suntem victime in imobiliar si evolutia puterii de cumparare, dar putem sa chiuim ca am scapat de comunism daca ne raportam la pretul unui…video (de la 20.000 lei vechi in 1989 la numai 100 lei noi acum) sau cel al pachetului de..Kent, candva marfa de contrabanda. Una peste alta, cine crede ca indexarile cu inflatia ii protejeaza puterea de cumparare ar fi bine sa nu mai viseze.

Tendintele de sugrumare a clasei de mijoc in ultimii ani folosind parghia inflatiei au fost remarcate si in Occident, vezi aici un articol scris de analistul Societe Generale, Albert Edwards, despre cum contribuie Bancile Centrale la spolierea clasei mijlocii prin dilatarea si contractarea succesiva a masei monetare. Sau aici un filmulet la fel de interesant despre adancirea diferentelor dintre bogati si saraci in SUA in ultima generatie.

Inflatia damboviteana, o rana bine pansata?

Aici puteti gasi un calculator de preturi in SUA. Veti descoperi ca un produs in valoare de un dolar achizitionat in 1989 poate fi cumparat acum cu numai 1,76 dolari. Dar unul fabricat in 1913, anul infiintarii Fed? Va trebuie in acest caz 22 de dolari, ceea ce corespunde unei devalorizari a dolarului de 95% in 97 de ani. In Romania nu exista date din 1913, dar cum aratam mai sus, un produs de 1 leu in 1989 se cumpara cu 3740 lei azi (sau 0,374 lei noi), o depreciere a valorii monedei de 99,97% in numai 21 de ani. Cum a fost posibil asa ceva? Intre 1991 si 1994, rata inflatiei a fost de 170%, 210%, 256%, 136%. Au urmat doi ai mai calmi-32% si 38%-pentru ca in 1997 inflatia sa urce iarasi peste 100% (154%). 59% in 1998, 45% atat in 1999 cat si in 2000, 34% in 2001 si 22% in 2002. Abia in 2005 inflatia intra sub 10% pe an. Tendinta de scadere se mentine pana in 2007 (4,8%) dupa care urmeaza cate un puseu de aproximativ 8% in 2008 si 2010. Atentie, cosul de produse si servicii cu care se calculeaza indicele preturilor de consum este gandit la nivel national, deci inflatia din urban e mult peste cea din rural, unde se practica autoconsumul de prin gospodarie iar utilitatile au o pondere mai mica. De altfel, cam peste tot in lume inflatia oficiala este coafata prin tot soiul de metode pentru a ascunde contribuabilului dimensiunea birului mascat pe care il suporta. Va recomand in acest sens Shadow Government Statistics (vezi aici)

Anii ’90, sunt caracterizati in Romania de cresteri explozive ale preturilor, explicate atat prin “liberalizare” si ajustarile brutale ale cursului de schimb mentinut subevaluat inainte de 1989 prin decizie politica, cat si prin mituirea electoratului in primii ani dupa revolutie cand s-au oferit drepturi, compensatii, alocatii, etc pe banda rulanta. Desi cei care s-au perindat la puterea politica sunt principalii vinovati pentru aceasta stare de lucruri, n-am auzit voci puternice prin BNR care sa protesteze impotriva solicitarilor de tiparire de moneda in ultimii 20 de ani. Asa cum n-am auzit nici semnale de alarma in timpul desfasurarii excrocheriilor SAFI-FMOA, Caritas, FNI, etc. Am asistat in schimb la o masura inexplicabila de relaxare a raportului rata/venituri permis solicitantilor de credite ipotecare de la 33% la 70%, decizie adoptata chiar in 2007, pe varful bulei imobiliare. Oare unde ajungea devalorizarea leului in ultimii 21 de ani, procentual vorbind, daca ar fi fost introdus in calculul inflatiei si pretul caselor? Probabil ca nu ne mai ajungeau cifrele de 9 dupa virgula, inainte de aceasta aflandu-se inca doua.

joi, 3 februarie 2011

Ce mijloace de aparare au investitiile tale?

Phil Town, autorul legendarei “Regula nr.1-Cum sa investesti la bursa” enumera cateva conditii care iti pot proteja banii asigurandu-te ca nu pariezi pe cai morti sau muribunzi. Avantajele competitive ale unei afaceri pe care le indica acesta (“marca”, “secretul”, “monopolul”, “comoditatea”, “pretul”) si indicatorii de profitabilitate sugerati in cazul unei actiuni va pot proteja in cazul fluctuatilor ample pe pietele de capital. Extindem mai jos criteriile sugerate de Town asupra pietei imobiliare si investitiilor in.. metale pretioase.

O afacere care dispune de un mijloc de aparare poseda un avantaj durabil care o apara de concurenta spune Town. Aceasta nu trebuie sa fie neaparat un monopol, este suficient sa fie producatoarea unui brand de renume sau sa detina prima sau a doua pozitie din piata. Town enumera cateva mijloace de aparare a unei afaceri, genul de atuuri pe care un investitor in actiuni nu ar trebui sa le ignore.

1. “Marca”. Compania ofera produse pentru care esti dispus sa platesti mai mult pentru posibilitiatea de a te afilia grupului de utilizatori (Gillette, Harley Davidson, Disney, etc)
2. “Secretul”. Firma are un brevet, o anumita tehnologie care face concurenta directa imposibila sau foarte greoaie (Intel, Pfizer)
3. “Monopolul”. Compania in cauza este singura care opereaza pe nisa respectiva si poate dicta preturile, putand sa transfere lejer orice crestere de costuri direct in factura consumatorului (furnizorii de utilitati)
4. “Comoditatea”. Afacerea in cauza a devenit o parte atat de importanta din viata ta incat nu te mai deranjezi sa cauti alternative la concurenta (Microsoft)
5. “Pretul”. Practica preturi atat de mici incat orice incercare de a o concura are sanse mici (vezi Wal-Mart in SUA).

Sigur, o insumare a celor cinci sub aceeasi umbrela a unui singure companii este greu sau imposibil de gasit, totusi cu cat identificati mai multe sub acelasi acoperis cu atat mai bune sunt sansele de a paria pe termen lung pe respectivele actiuni. Dincolo de mijloacele de aparare, Town sugereaza si cativa indicatori de eficienta a business-ului de urmarit in perspective unei investitii bursiere. E vorba de randamentul capitalului investit, ritmul de crestere a vanzarilor, ritmul de crestere a profitului, ritmul de crestere a capitalului propriu si ritmul de crestere a fluxului de numerar disponibil. Daca toti cei 5 indicatori sunt mai mari de 10% in ultimii 10 ani, iar in plus exista si mijloace de aparare a afacerii, atunci ati identificat actiunea ideala, nu aveti decat sa aseptati sa ajunga la un pret avantajos (nu o cumparati totusi in mijlocul unei bule bursiere, chiar daca emitentul arata bine).

Avantaje competitive in zona imobiliara
E foarte usor de identificat “marca” , brandul, cu locatia in cazul proprietatilor imobiliare. “Monopolul” e mai greu de gasit aici, poate doar daca ne raportam la zone exclusiviste. “Pretul” poate fi gasit si el, daca ne amintim de imobilele ANL oferite mai pe spranceana. Avantajele competitive nu mai pot fi imperecheate insa cu indicatorii de profitabilitate, avand in vedere tendinta de scadere a preturilor din ultimii ani. Rentabilitatea capitalului investit nu se regaseste nici el in pretul chiriei, din cauza aceluiasi fenomen. Spre deosebire de o afacere listata la bursa, pentru imobiliare putem identifica un avantaj competitiv distinct, de care ar trebui tinut seama cand se demareaza o investitie: presiunea demografica. Cand populatia e in scadere, generatiile tinere mai putin numeroase si mai dornice de emigrare, trebuie cautat foarte atent imobilul in care se plaseaza banii pentru a nu a obtine rate..negative de crestere a investitiei (de exemplu bloc de garsoniere in vecinatatea unei universitati mari, apartament la parter in imobil situat la o strada cu vad commercial, etc).

Competitia pe segmentul commodities
Notiunea de marca, brand se potriveste de minune cu metalele pretioase, acestea fiind considerate de multi monede alternative iar criteriul pretului era bifat la inceputul anului 2001 cand aurul era de pilda 300 de dolari/uncia. “Monopolul” a fost putin sifonat in scandalul tungsten-ului placat cu ..aur (vezi aici) dar “comoditatea” utilizatorilor nu e provocata de nimic in prezent (n-am auzit de moda bratarilor de cupru, in ciuda maximelor istorice atinse recent de acesta). Problema aici e “randamentul capitalului investit”. Nu trebuie sa va asteptati la cresteri liniare dar sustinute de preturi ani buni de acum inainte, ci mai degraba la o explozie brusca a cotatiilor daca situatia economica se deterioreaza (o caracteristica a globalizarii de altfel, fluxurile de numerar pot sufoca relativ repede activul spre care se napustesc epuizandu-i potentialul de crestere).

marți, 1 februarie 2011

De ce economisirea e buna chiar daca preturile cresc

Daca e sa ne luam dupa Premierul Boc, cine nu consuma si economiseste e un soi de sabotor al economiei nationale. Sunt si alte voci fariseice care ne indeamna sa cheltuim repede pentru ca economiile noastre sa nu fie erodate de inflatie. Cum o demonstreaza insa evenimentele istorice, de inflatie ar trebui sa ne temem cu adevarat doar cand Guvernele inlocuiesc Bancile Centrale la butoanele tiparului. Pana atunci, chiar daca valoarea economiilor ne scade daca luam ca unitate de masura un cos de bunuri de stricta necesitate, aceasta creste prin comparatie cu activele achizitionate pana atunci prin credit. Iar raportul dintre puterea de cumparare a celor cu bani pusi de-o parte, fie si erodati de o inflatie moderata, si cea a persoanelor care traiesc de la o luna la luna din salariu sau pensii, va creste oricum in favoarea primilor.

Cand inflatia alearga in galop, preturile au totusi pasi de defilare diferiti. Cresc aproape exponential la bunurile de stricta necesitate-alimente, combustibil-si stagneaza sau chiar scad la cele care se cumparau pana atunci prin credit (vezi imobiliarele) sau erau considerate de lux. Sunt destui cei care gandesc ca programele de “quantitative easing” si dobanda zero oferite de Bancile Centrale vor duce lumea in directia unei inflatii cu doua cifre, prin urmare n-ar fi mai bine sa ne protejam economiile facand de pe acum ceva achizitii? Ideea e periculoasa, fie si pentru ca nu ia in considerare o inflatie prelungita, care sa dea batai de cap si celor care si-au cheltuit o parte consistenta din bani ca “sa-i protejeze”. Or, execeptand situatia in care ajungem la hiperinflatie iar banii se transporta cu roaba, o inflatie moderata va spori totusi avantajul celor care au economii (protejate intr-o anumita masura de dobanda bancara) in dauna celor fara lichiditati dar cu ceva active. Sigur, nu inseamna sa ne culcam doar pe urechea banilor de hartie tezaurizati in banci. Nici sa ne apucam in masa de speculat pe bursele de marfuri (ma rog, sumele de intrare in “joc” sunt de ordinul sutelor de mii de dolari si putini isi permit). Cea mai buna protectie impotriva inflatiei moderate ramane dobanda bancara iar impotriva inflatiei galopante metalele pretioase. E o idee proasta sa va blocati banii in imobiliare de teama devalorizarii; in Germania interbelica ponderea cheltuielilor cu alimentele reprezenta in cea mai grea perioada inflationista 90%, fata de sub 1%, cea a chiriilor! Astfel, daca in 1913, in cheltuielile unei gospodarii, ponderea alimentelor era de 30%, la fel ca cea a chiriilor, zece ani mai tarziu se ajunsese ca alimentele sa aiba o pondere de 91%, in timp ce chiriile scazusera la 0,2%! Sigur, altfel se pune problema cand vine vorba de o ferma, sau macar de o proprietate la tara cu ceva teren pentru o sera, ceva pomi fructiferi si loc de crescut animale in contextual in care pretul alimentelor devine prohibitiv.

Cum se nasc zerourile multiple pe bancnote.
Sa spune ca hiperinflatia e o specie complet diferita de inflatie, fiind mai mult rezultatul actiunilor Guvernelor decat a Bancilor Centrale. Ceea ce poate face o Banca Centrala scazand rata dobanzii de politica monetara, uneori pana la zero (vezi Japonia si SUA) este sa ofere “tone” de bani electronici bancilor. Pentru a ajunge insa la inflatie ar trebui ca apetitul de creditare sa fie consistent (ceea ce nu se intampla in perioade de criza economica-vezi cazul japonez), fie ca bancile sa fie dispuse sa speculeze cu lichiditatea care o au la dispozitie in pietele financiare (vezi cresterile recente de pe segmentul commodities). Cum s-a intamplat insa si in 2008, umflarea cotatiilor marfurilor nu este de durata: apar revoltele in zonele mai sarace ale lumii si o reorientare treptata a eforturilor producatorilor pentru a furniza marfuri mai multe la preturile tentante la care se tranzactioneaza acestea, cererea tot mai subtire din cauza veniturilor erodate de cresterea preturilor nemaiintalnind oferta. Pe de alta parte, interventia Guvernelor se poate dovedi mult mai nociva, banii tipariti mergand de aceasta data direct in economie sub forma de majorari generale de salarii si pensii, subventii, etc. Cazul romanesc este relevant, cu o inflatie galopanta generata in anii ’90 de tentativele de mituire a electoratului, incurajat sa consume desi economia locala scadea. In istorie, hyperinflatie a aparut in momentul in care s-a incercat plata unei datorii externe impovaratoare si denominate in moneda straina, prin tiparire de moneda nationala (vezi Zimbabwe ori Germania interbelica). Firesc, cursul valutei nationale se prabuseste in astfel de situatii, preturile marfurilor importate urca la cer, iar autoritatile trebuie sa majoreze succesiv salariile bugetarilor si pensiile pentru a stavili revoltele sociale, generand o spirala ucigatoare in care veniturile incep sa alerge dupa preturi fara sa le prinda insa.