vineri, 24 ianuarie 2014

Ambasada SUA face lobby pentru investitorii Fondului Proprietatea


Oficialii americani arată că bursa autohtonă este printre cele mai scumpe din regiune din cauza comisioanelor ASF și BVB. În condițiile în care costurile de tranzacționare cumulate datorate celor două entități nu sar, în medie, de 0,12%, trimiterea se face spre fondurile închise, în special Fondul Proprietatea, “asuprite” suplimentar de comisionul anual de supraveghere datorat ASF (0,1% din active).

Sub afirmația că prețul unui serviciu e mare se poate ascunde constatarea că nu e pentru toți la fel de mare. “Reducerea taxelor de tranzacționare și a cerințelor birocratice ar putea face piața de capital românească mai atractivă pentru investitori. Accesul pe piața locală rămâne încă o provocare. Conform unui studiu recent, e nevoie de 6 luni pentru a deschide un cont pentru a tranzacționa în România în timp ce în țările mai dezvoltate din Centrul și Estul Europei același lucru ia doar câteva ore. În plus, piața românească de capital este printre cele mai scumpe din regiune, din cauza taxelor administrative și a comisioanelor de tranzacționare percepute împreună de operatorul de piață și organismul de rereglementare (BVB și CNVM, n.n.)” se exprima recent însărcinatul cu afaceri al SUA în România, Duane Butcher, la un aveniment aniversar legat de listarea Fondului Proprietatea. Chiar așa să fie?

Să vedem ce taxe iau BVB și ASF investitorilor ce doresc să tranzacționeze acțiunile românești. CNVM are un comision de 0,08% aplicat tranzacțiilor de cumpărare iar BVB percepe 0,117% din tranzacțiile de vânzare și 0,045% din cele de cumpărare. Trăgând linie, avem aproximativ 0,12% din suma adusă în România. Atenție, asta nu reprezintă costul final. La acest procent adaugă și brokerii procentele lor (nu se poate tranzacționa decât prin intermediar la BVB). Cât de mari sunt acestea? “Dacă un investitor ar aduce 2-3 milioane de euro la Intercapital, ar obține un comision de 0,2%?” l-am întrebat pe Răzvan Pașol, președintele Intercapital, o societate de brokeraj medie. “ La noi sigur nu, poate la alții. Păi, 0,08% dintr-un million de euro (diferența dintre comisionul de 0,2% și cei 0,12% datorați ASF+BVB) fac doar 800 de euro. Cu banii aștia mergem toți la un film” mi-a răspuns Pașol. Cu alte cuvinte, brokerii locali se codesc să se mulțumească cu un comision comparabil cu cel al ASF deși primesc indirect o parte din comisionul bursei ca dividende (toți brokerii sunt acționari la BVB).

Întrebat dacă piața de capital românească e scumpă, Pașol a fost imediat de acord cu ambasada SUA, e scumpă. “Ar deveni ieftină dacă mâine ar fi eliminate comisioanele ASF și BVB?”. “Din păcate, doar puțin mai ieftină” mi-a răspuns Pașol, care a recunoscut că pe lângă costurile impuse de operatorul de piață și reglementator, cea mai mare contribuție o au cele percepute de brokeri. Iar brokerii din România sunt scumpi pentru că avem o piață mică și se câștigă mai puțin din rulaje aici-a fost concluzia comună (de pildă, un investitor local cu un rulaj lunar de aproximativ 100.000 lei rar coboară sub un comison al brokerului de 0,5%). De ce ambasada SUA n-a spus însă nimic de brokeri, ci doar de ASF și BVB?

Legătura cu Fondul Proprietatea
Un investitor nu suportă doar taxele de tranzacționare, ci indirect și pe cele de menținere la cota bursei și reglementare (ambele reduc profitul companiei în care a investit și pe cale de consecință și dividendele sale potențiale). Dacă în cazul majorității companiilor listate acestea sunt de regulă modice (Fondul Proprietatea plătește doar 4.000 lei pe an pentru menținerea la cota bursei, potrivit departamentului său de comunicare), în cazul fondurilor închise (SIF-uri, Fondul Proprietatea) listate ASF-ul face o excepție și ia 0,1% din activul mediu lunar, deci aproximativ 0,1% pe an. Cea mai grasă vacă de muls din acest punct de vedere este evident tot Fondul Proprietatea, care are un activ de aproape 3 miliarde euro. Iar Fondul Proprietatea are în acționariat mai multe fonduri americane de investiții (vezi Manchester Securities New York, fondurile Elliott, etc) care au ajuns să facă jocurile în AGA.Cele 0,1% procente pe an care dispar din averea acestora “mulțumită” ASF aproape că dubleaza ponderea costurilor de tranzacționare cauzate de binomul BVB-ASF. Iată de ce ambasada SUA se arată interesată de costurile din piața românească de capital. În încheiere, să mai spunem că problema costurilor de intermediere/listare/supraveghere s-a pus doar în momentul în care acțiunile sunt relativ corect evaluate de piață. Cât sunt ieftine prin prisma raportului preț/profit, preț/active investitorii par dispuși să ignore comisioanele. Așa a ajuns de altfel Fondul Proprietatea controlat de investitori străini.

PS: Articolul asta ar fi trebuit sa apara in ziarul Romania Libera. N-a aparut pentru ca Ambasada nu formulase un punct de vedere (desi i se solicitase unul).A trebuit deci amanat in asteptarea unui raspuns care intr-o saptamana n-a mai venit. Apoi...era deja perimat.Ghinion....

luni, 20 ianuarie 2014

Cât de inutilă e Şcoala?

Memoria e perisabila, pentru a o forţa să fixeze date şi evenimente informaţia trebuie să poarte o anumită amprentă emoţională. Nemaiputând să administreze teroare şi nici slujbe asigurate, incapabilă să povestească şi să explice Lumea şi să educe creativitatea, Şcoala e redusă la postura de agenţie guvernamentală de baby-sitting.
Ce-mi amintesc din cei 20 de ani de şcoală? Nu prea multe. Nu mai ştiu nimic din analiza matematică deşi mi-am tocit serios coatele cu ea prin liceu. Surprinzător, îmi aduc destul de bine aminte de studiul probabilităţilor deşi n-am făcut materia asta decât un trimestru-nu se cerea la admiterea la facultate deşi te izbeşti tot timpul de ea când faci alegeri în viaţa reală. E destul de vie amintirea profesorului de matematică din clasa a V a-domnul Toader se pricepea să îmbine umorul cu algebra şi dădea din timp în timp nişte extemporale din noţiunile de bază la care şi cei mai leneşi din clasă luau note mari, motiv de mare mândrie pentru ei. Şi pe cel din liceu, directorul Gheorghiu, un fanfaron cam sărăcăcios mobilat intelectual, care mă luase la ochi astfel încât eram destul de timorat la orele lui. Restul materiilor şi profesoriilor s-au estompat serios în memoria mea odată cu trecerea timpului.
Adevărul este că memoria e foarte perisabila. Uităm des, cu atât mai mult cu cât învăţam mecanic, fără conexiuni cu alte discipline şi mai ales când informaţia îngurgitată nu „miscă” nimic în interiorul nostru. Pentru a fixa ceva (noţiuni, întâmplări, personaje) ai nevoie de suportul emoţiilor. Îmi amintesc mai puţin din câteva concedii consecutive la Sinaia prin anii 90 care au însumat săptămâni bune (în afara unui sentiment difuz de tihnă) decât dintr-o deplasare de o zi, în interes de serviciu, la Ankara. Rutina nu mai generează emoţie-senzaţia de nou, de contact cu ceva diferit, îţi pune mintea şi inima în mişcare când ineditul îţi trezeşte interesul.
La fel şi în cazul informaţiilor care ni se predau la şcoală. Nu ai multe emoţii la îndemână când afli ceva nou, decât senzaţia că ţi se răspunde explicit la o întrebare pe care în mod vag ţi-o puneai şi tu şi exact pe asta ar trebui să se insiste cu copiii. În mod ideal Şcoala ar trebui să răspundă la întrebările abia schiţate sau nerostite ale elevilor, să le determine o reacţie emoţională de genul „asta e!”, „iată deci explicaţia!”, „cum de nu m-am gândit (şi) la asta?”. E greu să faci asta zi de zi iar când nu există „combustibil” pentru aşa ceva, la Şcoală ar trebui să se educe creativitatea, să se încurajeze copiii să asambleze în moduri diferite informaţia oferită şi nu doar să o reproducă mecanic. Iar în restul timpului să-i lase să bată mingea supravegheat. Tot ce este însuşit mecanic dispare repede din memorie, de multe ori şi din cea pe termen scurt (tabla înmulţirii, alfabetul le ştim pentru că le exersăm zilnic nu pentru că le-am memorat temeinic în şcoala primară).
Dincolo de faptul că nu mai dă slujbe („repartitii”), prestigiul Şcolii s-a şifonat rău şi pentru că nu poate oferi decât răspunsuri standardizate la întrebările elevilor, de cele mai multe ori rupte de contextul vieţii de zi cu zi, şi pentru că nu poate sugera soluţii la problemele lor. „Pe vremea mea se făcea Scoală, mai ştiu şi azi cutare şi cutare lucru” aud des de la cei din generaţia a treia. De fapt, şcoala de modă veche oferea mai puţine noţiuni pe care le repeta însă mai des permiţând elevilor să le fixeze şi datorită unui sistem de „teroare” bine pus la punct (mustrările şi recompensele profesorului aveau mai mare rezonanţă, ieşitul din rând era amendat sever de o societate care nu cultiva ca acum individualitatea, etc). Noţiunile turnate cu pompa la şcoală, tot mai stufoase acum, nu sunt dublate de efortul de a face corelaţii cu realităţile de zi cu zi.
Şcoala nu ştie să povestească şi să explice „Lumea” pe înţelesul copiilor şi nici să înveţe viitorii adulţi să problematizeze-deprinzi cel mult disciplină studiului la şcoală dar nimeni nu te învaţă să gândeşti. Se învaţă instorie ani la rând dar asta se reduce la cifre şi nume proprii, în nici un caz la studiul evoluţiei mentalităţilor, a stilurilor de viaţă şi valorilor din societate. Poate de asta se spune că omul nu învaţă nimic din istorie. Câţi din absolvenţii de liceu ştiu că Pitagora nu e doar numele unei teoreme, că autorul s-a ocupat şi cu altceva decât trasarea cercurilor în nisip pentru a o demonstra?
Şcoala de azi a devenit o uriaşa agenţie de baby-sitting unde ne rezumăm să ne lăsăm copii când plecăm la serviciile tot mai solicitante. Cel cel puţin în varianta „de masă”, Şcoala nu pare să ştie cum cum să ne dezvolte copiii armonios intelectual şi emoţional şi nici dispusă să înveţe. Bine măcar că le oferă pretextul să socializeze supravegheat cu cei de vârsta lor. Păcat că n-o fac prin mult mai multe ore de sport şi ieşiri în natură decât prin pauzele scurte după ore lungi de pompat informaţie inutilă ori fără relevanţă.

miercuri, 15 ianuarie 2014

Cum se împrumută statul pentru ştergerea datoriei privaţilor

Marţi, Ministerul Finanţelor s-a îndatorat cu 2 miliarde dolari din pieţele externe, la un randament de peste 5%-mai scump decât o face în lei din piaţa internă. Suma este foarte apropiată ca valoare de reducerea rezervelor minime de către BNR săptămâna trecută, RMO-urile reprezentând datorie externă pe termen scurt.

Săptămâna trecută BNR a eliberat o parte din rezervele minime obligatorii (nivelul RMO a fost redus de la 20% la 18% iar la lei de la 15% la 12%). Au plecat din BNR cu destinaţia băncile comerciale echivalentul a 1,8 miliarde dolari. RMO-urile reprezintă un anumit procent din orice resursă atrasă de bănci (prin credit de la banca-mamă, depozite, emitere de obligaţiuni, etc). Cum în perioada de boom al creditării s-au acordat pe bandă rulantă împrumuturi pe câţiva ani de la băncile-mamă pentru extinderea cotei de piaţă a fiicelor din România, grosul acestor rezerve vine din acest tip de împrumuturi (până în 2009 RMO-urile în valută erau de 40%). RMO-urile reprezintă simultan şi datorie pe termen scurt a…României. Este făcută de privaţi, dar este făcută în România. Însuşi Guvernatorul menţiona că băncile pot opta să acclereze creditarea cu banii oferiţi sau să-şi reducă datoriile, scăderea datoriei pe termen scurt a României, cea la care se uită agenţiile de rating, fiind partea bună a acestei măsuri de politică monetară.

Scăderea datoriei României a durat exact o săptămână (mă rog, nici atât, reducerea RMO-urilor urma să devină operabilă de la sfârşitul lunii ianuarie). Marţi, Ministerul de Finanţe a anunţat cu mândrie că a obţinut 2 miliarde dolari din pieţele externe, la randamente mai scăzute decât cele indicative prezentate investitorilor. Cu alte cuvinte, s-a cam înghesuit lumea să cumpere obligaţiuni româneşti. Randamenele scăzute sunt însă de 5,04% (la 10 ani) şi 6,28% (la 30 de ani), în condiţiile în care tot marţi Finanţele au derulat şi licitaţii cu titluri de stat pentru piaţa internă, randamentul la care s-au adjudecat fiind de 4,99%. Cu alte cuvinte, statul s-a împrumutat mai scump din piaţa externă decât o face din piaţa internă. E adevărat, vorbim de scadenţe diferite (“doar” 7 ani la lei) şi sume diferite (în ianuarie se vor lua, în lei, echivalentul a “doar” 1,5 miliarde dolari), dar comparaţia nu îşi pierde din relevanţa.

Circuitul creditului în natură
Banii care urmau să plece din BNR pe 24 ianuarie au fost deja acoperiţi de Ministerul Finanţelor (împrumuturile sunt evidenţiate în rezerva valutară a BNR) aşa că aparent avem un joc cu suma nulă. Să nu pierdem din vedere detaliile. S-a înlocuit o datorie pe termen scurt a României făcută însă de privaţi, cu una pe termen lung tot a României făcută însă de stat. Aceeaşi schemă a fost făcută în cazul împrumutului de la FMI: o datorie publlică a înlocuit una privată, de vreme ce asta a coincis cu o reducere agresivă a rezervelor (erau 40% la valută înainte de asta).
“Nu ştiu dacă reducerea RMO-urilor înseamnă automat reducerea datoriei externe a României. Poate băncile vor da credite din aceşti bani”spune Adrian Vasilescu, consilerul Guvernatorului BNR. Tot din BNR, şeful supravegherii atragea atenţia în decembrie 2013 că băncile din România se grăbesc să ramburseze liniile de finanţare de la băncile-mamă apelând şi la banii deponenţilor.

Cum împrumutul de la FMI se apropie de scadenţă, statul pare tot mai dornic să înlocuiască o datorie publică cu alta (anul trecut sumele rambursate din BNR spre FMI au fost înlocuite de obligaţiuni de stat în euro şi dolari echivalente cu 4,7 miliarde euro astfel încât nu s-a simţit în nivelul rezervei în valută) iar în intervalul 2014-2016 statul are în plan să mai ia încă 15 miliarde euro (sumă apropiată ca valoare de cât mai este de returnat în contul împrumutului extern din 2009). Datoriile externe făcute de privaţii din România s-au făcut pentru creşterea profitului acestora (vezi băncile, dezvoltatorii imobiliari) iar datoriile publice care vin să le acopere se fac cu preţul reducerii prestaţiilor sociale viitoare (ca să plătească dobânzi statul trebuie să taie cheltuieli de undeva). “Statul preia datorie privată, ce să ne mai ascundem. 70% din datoria externă a României au făcut-o străinii, nu românii. “Marea noastră datorie pe termen scurt” este şantajul câştigător care ne obligă să luăm credite pe termen lung în valută” afirmă analistul Ilie Şerbănescu.

marți, 14 ianuarie 2014

De ce va sări inflaţia la 4% în 2014

La sfârşitul anului trecut, inflaţia românească a devenit “europeană”. Creşterea de numai 1,5% a preţurilor se datorează în principal reducerii TVA la pâine şi produse de panificaţie şi mai puţin anului agricol excepţional. Citiţi mai jos ce va impulsiona inflaţia în acest an.

Prima explicaţie care ne vine în minte când ne gândim la inflaţia de numai 1,5% între decembrie 2013 şi decembrie 2012 este anul agricol excepţional. Ei bine, nu e chiar aşa. Preţurile mărfurilor alimentare au scăzut cu 1,8% fapt ce a diminuat influenţa scumpirilor la servicii (3,4%) şi a mărfurilor nealimentare (3,6%)- ponderea alimentelor fiind de 37,7% în coşul inflaţiei. Cum de a fost posibil să avem însă o scădere a preţurilor la alimente în condiţiile în care produsele din carne s-au scumpit cu 1,7%, lactatele cu 2,2% iar legumele cu 3%? Explicaţia ţine de diferitele ponderi ale acestor alimente; chiar dacă ponderea alimentelor care au avut preţuri în creştere este aproximativ egală cu cea a alimentelor care s-au ieftinit, amplitudinea a fost mai mare în cel din urmă caz.

Ce s-a ieftinit cel mai mult în 2013 şi de ce? Surpriză, ieftinirile date de anul agricol bun au ponderi minore în coşul inflaţiei deoarece făina şi mălaiul reprezintă doar 0,5% împreună, uleiul 1,3%, zahărul 0,8%, etc. Păinea s-a ieftinit însă cu 10,1% (pondere de 6,7% în inflaţie) iar produsele din panificaţie, evidenţiate diferit cu 8,6% (pondere de aproape 8%). Ieftinirile au venit însă în acest caz din scăderea TVA la pâine de la 24% la 9%, anul agricol bun nu are decât un merit colateral. Una peste alta, doar din TVA-ul redus la pâine şi produse din panificaţie inflaţia a scăzut cu 1,3%, ceea ce înseamnă că fără măsuri fiscale am fi avut o inflaţie de aproape 3% (2,8% mai exact) în 2013. Ieftinirea pâinii a ajutat indirect debitorii în lei, având în vedere că am asistat la tăieri ale dobânzii de politică monetară şi reduceri ale nivelului Robor.

Cum va sări inflaţia peste cal în 2014
În acest an avem scumpiri ale utilităţilor în calendar, majorări ale preţului combustibililor, efect de baza pentru inflaţie. Să presupunem că avem un an agricol mediu, nici o măsură fiscală similară reducerii TVA la pâine iar preţurile mărfurilor nealimentare şi al serviciilor avansează în acelaşi ritm ca în 2013. În acest caz, inflaţia va fi de aproximativ 3%, pentru că nu mai am scăderile la pâine (pâinea şi produsele de panificaţie au pondere de aproximativ 4% în coşul inflaţiei.
Vestea proastă este că vom avea scumpiri suplimentare. Efectul majorării accizelor la combustibili şi noul nod de raportare la inflaţie în calculul acestora au fost aproximate cu o majorare de 5% a preţurilor. Având în vedere că se aplică din aprilie şi că avem o pondere de 8% a combustibililor în inflaţie rezultă o creştere de 0,4% a indicelui preţurilor de consum. Utilităţile se vor scumpi la rândul lor, conform calendarului de eliminarea a preţurilor subvenţionate (gazele cu 10%, ponderea energiei electrice pentru consumatorii casnici achiziţionate din piaţa concurenţială va urca de la 10 la 30%, etc).

Să nu uităm de efectele “taxei pe stălp” (furnizorii vor încerca să transfere o parte din taxă în tarife) şi de scumpirea gigacaloriei în oraşele unde preţurile erau încă subvenţionate. Am aproximat la 5% impulsul suplimentar al preţurilor în aceste cazuri faţă de 2013 iar cum energia electrică, gazelle şi energia termică au o pondere de aproape 10% în inflaţie, rezultă încă un supliment de 0,5%. Trăgând linie, am ajuns la o inflaţie suplimentară de aproape 4% în 2014. Ne întrebăm ce va face BNR în acest caz: va urca la loc dobânda de politică monetară, va cere băncilor să restituie rezervele eliberate recent?

Ponderi produse şi servicii în inflaţie:
-pâine: 6%
-produse de panificaţie: 7,7%
-carne, preparate şi conserve: 8,4%
-lactate: 5,4%
-băuturi alcoolice: 3,2%
-ţigări: 6%
-îmbrăcăminte şi încălţăminte: 5,9%
-combustibili: 8%
-igienă, cosmetice: 6,8%
-energie electrică, gaze, energie termică: 9,9%
-apă, canal, salubritate: 2,2%
-poştă, telecomunicaţii: 6,5%

joi, 9 ianuarie 2014

BNR a intrat prima în campanie electorală

Anul 2014, presărat cu 3 rânduri de alegeri (europarlamentare, prezidenţiale şi cele pentru şefia BNR) începe în forţă, cu bani eliberaţi băncilor din rezerva BNR şi dobânda de politică monetară redusă. Semn că pomenile electorale pot avea şi o componentă monetară.

Dincolo de scăderea ratelor pentru debitorii în lei (odată cu scăderea Robor), efectele deciziei BNR se vor resimţi în comportamentul băncilor faţă de clienţi: chiar dacă e mai greu de crezut că vom asista la o reluare în forţă a creditării pentru persoane fizice şi IMM-uri în condiţiile în care băncile sunt foarte preocupate să restituie liniile de finanţare de la băncile-mamă, cel puţin sunt şanse mari să se slăbească şurubul ce apăsa datornicii de bună credinţă. În plus, RMO-urile la lei proaspăt reduse-aproximativ 4 miliarde lei se întorc la bănci-pot alimenta, cel puţin parţial, foamea de bani a statului în anul electoral ce urmează.

În ceea ce priveşte evoluţia euro, Guvernatorul pariază în mod corect pe stabilitatea cursului. Anii electorali au fost mai mereu calmi în ansamblu din această perspectivă iar lunile următoare vor demonstra probabil acest lucru chiar dacă diferenţialul de dobândă leu-euro a scăzut şi altă infuzie de lei a lovit piaţa. Euro se va cuminţi treptat faţă de leu până în vară (faţă de dolar lucrurile sunt mai complicate, nu depinde de BNR paritatea)-vara este perioada în care firmele străine repatriază dividendele-şi am putea avea atunci o valoare apropiată de cea la care euro începea anul, cel puţin dacă nu asistăm la o nouă perioadă de turbulenţe ample în pieţele externe.

Care sunt argumentele deciziei BNR, în condiţiile în care însuşi Guvernatorul recunoştea că lichiditatea musteşte în piaţă după ce banca centrală a decis să ofere băncilor lei fără număr la licitaţiile Repo iar şeful supravegherii tot din BNR afirma că băncile apelează chiar şi la depozite  clienţilor pentru a-şi returna datoriile către băncile-mamă? “Impulsionarea creditării”!. Şi asta în condiţiile în care neperformantele au sărit de 21%...N-ar fi fost mai simplu să se opereze doar o reducere a dobânzii de politică monetară în loc să se umble şi la RMO-uri dacă nu lichiditatea era problema în piaţă?

Ne explicăm acum de ce a fost nevoie ca rezerva valutară a BNR să crească într-un an cu vârf de rambursări în contul datoriei către FMI. După cum am mai arătat în România liberă, banii care au plecat din conturile BNR au fost compensaţi de împrumuturile în euro şi dolari (la dobânzi de peste 6% în ultimul caz) contractate de Ministerul Finanţelor din pieţele externe astfel încât, în final, în loc să scadă cu mai bine de 3 miliarde euro în 2013, rezerva BNR a urcat cu 1,3 miliarde euro. Miercuri
 BNR a decis să elibereze băncilor 1,38 miliarde euro, o sumă foarte apropiată de surplusul obţinut anul trecut prin îndatorarea grijulie a statului.

Cum dobânzile la noile împrumuturi urmează să fie achitate din taxele şi impozitele noastre, putem spune că Guvernul a apelat ocolit la sprijinul contribuabililor pentru susţinerea campaniei electorale din acest an, BNR jucând doar un modest rol de “intermediar”. Vă imaginaţi o măsură similară celei luate de BNR miercuri dacă din rezerva BNR ar fi urmat să iasă peste 8 miliarde de euro în 2013 şi 2014?

Calculam în România Liberă că vom plăti suplimentar cam 180 milioane euro pe an doar în urma deciziei de a se rostogoli împrumutul de la FMI/CE prin alte împrumuturi luate de Guvern şi parcate tot la BNR. Asta însă doar pentru 2013. Dacă se procedează similar şi în 2014, vom plăti cam dublu. E ca şi cum s-ar arunca pe geam în fiecare an o felie de 10% din Romgaz sau o companie ca Transelectrica. Avem atât de multe ca să ne permitem luxul asta?  România nu e Japonia să plătească dobânzi de 1% la bonduri, dacă plătim 4-4,5% e ca şi cum am avea o datorie apropiată de cea a Japonei (200% din PIB) din perspectiva serviciului acesteia. Este singurul argument forte în favoarea adoptării euro mai repede: poate că vom utiliza după acest moment rezerva BNR pentru plata datoriei publice (sau cat mai rămâne din aceasta după ce se eliberează aproape toţi banii băncilor de la banca centrală-probabil ceva peste 20 miliarde euro).

Sigur, dispare un instrument de influenţare a economiei prin devalorizarea monedei (nu se mai pot controla dobânzile şi forţa deprecierea monedei) dar neajunsul este întrucâtva compensat dacă datoria publică s-ar reduce la jumătate.

Două vorbe despre eternul domn Isărescu din fruntea BNR, probabil la al cincilea mandat începând din octombrie ajutat şi de efectul ultimelor măsuri “ambiţioase” ale BNR. Mai în glumă, mai în serios, am ajuns să cred că România nu trece repede la euro pentru a nu rupe coincidenţa frumoasă între zodia Guvernatorului (întâmplător, leu) şi moneda pe care o păstoreşte. Nimeni nu pare să pună în discuţie meritele domnului Isărescu deşi dacă stai să calculezi inflaţia din 1991 şi până azi te pierzi în zerouri iar dacă vorbim de stabilitatea cursului, deprecierea de aproape 50% din anul de graţie 2007 ar trebui să deranjeze puţin în condiţiile în care, “ce-a fost mai greu, din perspectiva crizei financiare, a trecut”. Ca să nu mai detaliem şi deciziile de impulsionare a creditului pe varful bulei imobiliare din 2007. Or, dacă la stabilitatea preţurilor , stabilitatea cursului şi măsuri anti-ciclice domnul Isărescu iese prost, care îi sunt meritele în afara unei bonomii care contrastează cu şmecheria şi prostul gust afişate de politicieni şi “bancarezei” pe care nimeni n-o înţelege, deci nu poate fi contrazis de omul de pe stradă? Există contraexemple relevante prin jur (Bulgaria, Polonia, Ungaria, Cehia) din care să înţelegem unde ar fi  fost România fără providenţialul domn Isărescu în fruntea băncii centrale?

miercuri, 8 ianuarie 2014

Cum s-a prăbuşit încrederea străinilor în propriile firme din România

În condiţiile în care profiturile firmelor cu acţionari străini a scăzut cu numai 26% faţă de nivelul anului de graţie 2008, valoarea investiţiilor străine directe s-a redus per total de cinci ori iar cea a creditelor acordate de investitorii străini firmelor unde au participaţii de 10 ori.
Scăderea investiţiilor străine directe (ISD) este dramatică dacă ne raportăm la anul de graţie 2008: de la 9,45 miliarde euro am ajuns la numai 1,81 miliarde la finalul lui octombrie 2013. Reducerea creditului net acordat firmelor cu participaţii străine arată însă chiar mai rău: de la 4,62 miliarde la sub 500 milioane euro.
Pentru a înţelege dinamica fenomenului şi partea lui cu adevărat îngrojorătoare (scăderea încrederii investitorilor străini în firmele în care au investit în România) e nevoie de puţină teorie. Investiţiile străine directe (ISD) măsoară aporturile aduse de acţionarii străini în firmele din România unde aceştia deţin cel puţin 10% din acţiuni. ISD-urile reprezintă o sumă de doi factori: participaţiile nete la capitalul companiilor cu acţionari străini şi creditul net acordat de acţionarii străini companiilor unde au deţineri. La rândul lor, participaţiile nete reprezintă diferenţa dintre participaţia la capitalul social şi pierderile nete înregistrate de ISD-uri. În sfârşit, pierderile nete sunt diferenţa dintre profitul ISD-urilor căştigătoare minus dividendele plătite acţionarilor acestora minus pierderile înregistrate de restul ISD-urile care n-au nimerit reţeta succesului în piaţă.
Să aruncăm acum o privire asupra cifrelor. În 2008, anul în care premierul Tăriceanu ne sfătuia să profităm de scăderea imobiliară din SUA, investiţiile străine directe au aitns cifra record de 9,49 miliarde euro. Participaţiile nete la capitalul entităţilor economice (înfiinţări de firme, majorări de capital, fuziuni şi achiziţii) au fost de 4,87 miliarde lei iar creditul net de 4,62 miliarde euro. Era un pas înainte faţă de 2007, an când debuta oficial criza sub forma deranjului subprime în SUA (ISD de 7,25 miliarde lei, cu credit net de 3,7 miliarde). Ce avem în 2012? Valoarea ISD s-a redus la 2,13 miliarde euro, cu credit net de 1,34 miliarde euro şi participaţii nete de numai 0,725 miliarde euro. Noile aporturi sunt de 2,67 miliarde avem în schimb o pierdere netă de 1,88 miliarde euro dată de diferenţa dintre profitul de 4,69 miliarde lei şi dividendele de 2,21 miliarde plătite acţionarilor la care se adaugă pierderile companiilor mai puţin norocoase de 4,36 miliarde euro.
Observaţia care ar trebui să şocheze este următoarea: dacă în anul de boom 2008 profiturile ISD-urilor erau de 6,41 miliarde euro, în 2012 acestea scăzuseră..rezonabil, la 4,69 miliarde euro. Cu alte cuvinte, în timp ce profiturile firmelor cu acţionari străin s-au redus cu numai 26%, valoarea totală a ISD-urilor a scăzut de 4,4 ori iar cea a creditui net acordat firmelor de acţionarii străini de 3,4 ori. Tendinţa negativă s-a continuat în 2013: în primele 10 luni avem ISD-uri de numai 1,81 miliarde euro şi credit net de mai puţin de 500 milioane. Şi ţineţi cont că în 2013 băncile vor raporta profituri bune datorită schimbării modului de raportare contabilă. Când vom primi raportul final de la BNR pe 2013 am putea contempla o scădere în jur de 15 procente a profiturilor companiilor cu acţionar străin din România faţă de perioada pre-criză, în schimb o scădere de 5 ori a ISD-urilor per total şi una de 10 ori a creditelor acordate de acţionarul străin entităţilor din România pe care a pariat. Şi nu vă gândiţi că rezultatul final a fost influenţat de pierderile mai mari din perioada crizei: în 2008 ISD-urile aveau pierderi de 4,1 miliarde de euro iar în 2012 de 4,3 miliarde euro)
Ce concluzii se pot trage? Acţionarii nu mai au încredere în creşterea companiilor în care şi-au plasat banii în România şi se rezuma la culegerea roadelor investiţiilor anterioare (dividendele). Asta se vede cel mai bine în sistemul bancar unde rambursarea liniilor de finanţare de la băncile-mamă e cuvântul de ordine, folosindu-se în acest scop chiar şi banii deponenţilor, după cum declara la finalul anului trecut şeful supravegherii diin BNR.

Si inca o observatie: soldul creditului net pentru ISD este de 19 miliarde euro....cu alte cuvinte, Guvernul s-a imprumutat in 2009 cam cat toate liniile de finantare oferite firmelor proprii de actionarii straini (si au fost bani nu gluma, ganditi-va la bula bancara si imobiliara)...
Evoluţie ISD:
An
Valoare ISD (mld.euro)
Valoare credit net (mld. euro)
Profit firme ISD (mld euro)
2008
9,49
4,63
6,41
2009
3,48
1,75
4,49
2010
2,22
0,39
4,22
2011
1,81
0,3
4,71
2012
2,13
1,34
4,69
2013*
1,81
0,48
nd
*ianuarie-octombrie; sursa BNR


marți, 7 ianuarie 2014

BNR se pregăteşte să ofere un nou cadou băncilor

Reducerea rezervelor minime obligatorii, anunţată voalat de guvernator şi anticipată de unii analişti, vine în condiţiile unui exces de lichiditate şi ignorând semnalele că băncile locale preferă să înapoieze liniile de credit băncilor-mamă decât să finanţeze economia.

Oficial, motivaţia acestei decizii este oferirea de lichiditate pe termen lung băncilor comerciale pentru ca acestea să impulsioneze creditarea (BNR oferă în acest moment lichiditate la discreţie, dar pe termen scurt – 7 zile -prin licitaţiile săptămânale Repo). Ce scârţâie în acest raţionament este ignorarea comportamentului de până acum al băncilor.

Acestea au preferat să ramburseze cu orice preţ liniile de creditare a băncilor-mamă, uneori mobilizând în acest scop chiar şi resursele atrase de la deponenţi, după cum arăta la sfârşitul anului trecut şeful supravegherii din BNR. În urmă cu o lună, Nicolae Cinteză, spunea textual: “Verificări recente pe care le-am făcut în sistemul bancar (…) arată că banii plecau prea rapid în afară, în condiţiile în care creditele nu se rambursau în acelaşi ritm. Adică banii trimişi în afară proveneau nu din rambursări de credite ci din surse interne atrase (…). Mi-aduc aminte că la analiza din septembrie aveam o scădere a surselor externe de vreo 5 miliarde euro şi ea era realizată din surse interne – 4 miliarde iar un miliard, provenea din trecerea de la RAS la IFRS”.
În plus, în acest moment piaţa bălteşte de lei iar timiditatea băncilor în a acorda credite ţine poate de altceva. De altfel, excesul de lei din piaţă era recunoscut recent chiar de şeful BNR. “Pe piaţa monetară Banca Naţională face ce nu face de regulă o bancă centrală: lansăm lichiditate în piaţă. Media de lichiditate este de două miliarde de euro, exces de lichiditate, dar toată economia este un covor peste care a fost o secetă, s-a făcut o pojghiţă, stă lichiditatea deasupra, dar nu vrea să intre în economie”. De ce ar vrea să intre pojghiţa în economie de această dată în loc să alimenteze în continuare conturile băncilor-mamă?
“Pentru a rezolva problema creditării, şi eliminarea «pojghiţei» este nevoie de o combinaţie de acţiuni care implică atât politica monetară, cât şi cea fiscală. Politica monetară trebuie să ofere finanţare permanentă pe termen lung, să relaxeze condiţiile de intrare pe piaţa bancară, dar şi de ieşire, şi să accepte o lege a falimentului personal. Politica fiscală trebuie să reducă impozitarea capitalului şi a forţei de muncă pentru a creşte solvabilitataea clienţilor potenţiali ai sistemului bancar, deoarece în acest moment nu putem să ne aşteptăm la o relaxare a condiţiilor de creditare din partea sistemului”, este de părere analistul Florin Cîţu.
Deja-vu?
Dacă BNR reduce rezervele minime obligatorii pe 8 ianuarie (în acest moment acestea sunt de 20% din resursele atrase de bănci la valută şi 15% la lei) şi oferă bani nesperaţi sistemului bancar se reeditează la o altă scară schema folosită în 2009: statul s-a împrumutat atunci de la FMI-CE pentru ca BNR să poată elibera o parte din RMO-urile băncilor (40% era RMO la valută în 2008). Anul trecut statul s-a împrumutat din pieţele internaţionale pentru ca rezerva valutară a BNR să nu se diminueze cu sumele rambursate în contul datoriei externe. Se va împrumuta din nou Ministerul Finanţelor în 2014 pentru ca reducerea RMO (cam 10 miliarde euro reprezintă sumele păstrate la BNR în lei şi valută) să nu diminueze rezerva valutară a Băncii Naţionale? Şi cine îşi asumă creşterea datoriei publice dacă băncile nu vor da în continuare credite în economie?