luni, 8 decembrie 2014

Cum te ustură la buzunar gratuitățile

Există două mari categorii de gratuități: cele oferite în scopul atragerii de noi clienți, caz în care prețurile vor recupera pe parcurs și cele mascate sub umbrela unor costuri colaterale.
Iată câteva situații în care sloganul a “oferit gratuit” conține niște capcane bine camuflate. De regulă, comercianții care vor să atragă clienți noi prin campanii în care oferă câte ceva gratuit (vorbim aici de produse sau servicii) nu puteau rivaliza anterior prin tarife cu concurența. Decid prin urmare să lase jos garda prețurilor pentru o perioadă limitată, urmând să le ajusteze ulterior astfel încât să recupereze și pierderile generate pe perioada derulării promoțiilor și să aibe și ceva profit per total.
Cum clienții rareori mai stau cu ochii pe tarife după ce s-au abonat/au încheiat un contract/au achiziționat ceva cu plata în rate schema funcționează bine, mai ales că are de partea sa și comoditatea clientului (de multe ori nu te mai grăbești să reziliezi contractul când prețul abonamentului sare cu câțiva lei, nu?). 
Excepție de la această regulă: cazul unui nou-venit în piață care va încerca să se mențină prin prețuri un timp ceva mai lung pentru a câștiga o anumită clientelă spre deosebire de comercianții cu vechime care fac reduceri cu efect limitat.
Exemple: câteva luni de abonament gratuit oferit de furnizorii de cablu, urmând ca apoi prețul abonamentului să se situeze peste cel al concurenței, un telefon cu preț subvenționat de compania telecom urmând să plătești apoi un abonament lunar piperat, un card bancar fără comision de aministrare dar care capăta subit unul după câteva luni de utilizare, exact după ce angajatorul și alți plătitori îți știu contul și fac deja plățile acolo.
Un mod mai insidios în care se pot oferi gratuități este să maschezi costurile lor reale. De pildă, mai multe companii emitente de carduri se lauda că nu se percep nici un fel de costuri când folosești acest instrument de plată la comercianți. Și așa și pare la prima vedere când privești extrasul de cont. De fapt, cei care plătesc pentru acest serviciu sunt comercianții iar aceștia vor avea grijă la rândul lor să îl recupereze prin prețuri, practicând adaosuri ceva mai mari. Cu alte cuvinte, faptul că poți plăti cu cardul la comercianți este deja inclus în prețurile practicate de aceștia iar efectul plății cu cardul n-ar trebui să-l cauți în extrasul de cont ci în factură/bonul de casă.
Similar în cazul plății cu cardul a taxelor și impozitelor locale. Sigur, administrațiile fiscale nu ne majorează impozitele când plătim cu cardul pentru a-și acoperi cheltuielile generate în acest mod (băncile își primesc comisioanele ca și în cazul comercianților) dar faptul că o parte din banii publici sunt folosiți pentru plata acestor servicii bancare se va reflecta mai târziu în calitatea cheltuielilor angajate de stat pentru protecție socială (ramân cu alte cuvinte mai puțini bani pentru școli, spitale, investiții publice generatoare de locuri de muncă, etc). Ca să nu pomenim de faptul că  golul astfel creat în veniturile publice poate fi umplut ulterior prin ceva taxe și impozite care vor apăsa inclusiv pe umerii celor care își plătesc cu cardul impozitele, “fără costuri”.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu