Plafonarea dobânzilor poate da "idei" finanţatorilor să inventeze alte costuri

Proiectul de lege privind plafonarea costurilor pentru creditele de nevoi personale si cele ipotecare, nobil in intentii, poate determina finantatorii sa ocoleasca varianta standard de calcul a DAE, impunand costuri noi sau majorarea celor vechi (penalitati de intarziere astronomice care nu mai apar in DAE sau taxe de consultanta la acordare, etc). Continuare

Se apropie nota de plată pentru încurajarea pieţei imobiliare prin Programul Prima Casă

Creşterea recentă a dobânzii de politică monetară la 2,25% ne-a făcut să oftăm altruist cu gândul la cei care s-au încumetat să ia credite cu ipotecă, când indicele Robor intra sub 1%. Bieţii de ei, ce se fac acum când rata le-a crescut cu minim 25%? Şi ce-o să-i aştepte când dobânzile vor urca spre 4%! Cum băncile implicate în programul Prima Casă practicau marje de 3-4% - "decenţă" justificată de existenţa garanţiilor de stat - cine a luat împrumutul când Robor cocheta cu minimul istoric ar putea contempla dublarea ratelor, şi asta poate chiar din acest an. Şi pariez că, pentru cei mai mulţi, salariile nu s-au dublat între timp, poate chiar au mai scăzut, recent, ca efect al modificărilor Codului Fiscal, mai ales dacă erau printre bugetarii de lux. Dar, dacă ne gândim mai bine, compasiunea pe care tindem să le-o arătăm acestor nefericiţi, care demonstrează încă o dată că educaţia financiară pe scară largă este un mit, ar putea să se transforme repede în autocompătimire, pentru că statul va începe să plătească, destul de curând, o parte a oalelor sparte. Iar statul suntem noi toţi. Aşa că orice pierdere pe care o suferă statul ar trebui compensată prin tăieri de prestaţii sociale sau taxe mai mari. Continuarea

Asemănări şi deosebiri între bursele "roşii" din februarie 2018 şi pieţele în cădere liberă din 2009

Când aţi mai citit titluri de acest fel "Bloomberg-bogaţii lumii au pierdut luni 114 miliarde dolari"? Da, corect, în perioada 2008-2009, în preajma falimentului Lehman şi imediat după. Nu spun că vom ajunge neapărat acolo, e mai greu ca istoria să se repete în interiorul aceleiaşi generaţii, remarc în textul de mai jos câteva asemănări (dar şi deo­sebiri) pornind de la situaţia de atunci. Continuarea

Câțiva factori ce explică „iobăgia” deponenților

Cum de rămânem captivi în bănci la aceste dobânzi minuscule, real negative, când bursa sau alte tipuri de plasamente au randamente net superioare? Mai ales că sumele păstrate în bănci au continuat să crească în ultimii ani în condițiile în care dobânzile scădeau... În primul rând, nu toți cei care economisesc vor neapărat randament. Pentru mulți e suficient să acumuleze de la lună la lună ceva în plus iar faptul că dobânda la termen e 1% sau 3% nu prea mai are importantă de vreme ce sumele adăugate rămân modeste, de la câteva zeci la câteva sute de lei. În al doilea rând, structura economisirii este absolut debalansată în favoarea „peștilor cei mari”. Într-o analiză relativ recentă a viceguvernatorului BNR Florin Georgescu se arata că „primii 66% dintre deponenţi, în ordinea crescătoare a depozitelor, deţin numai 1% din totalul depozitelor, având în conturi sume de până la 1.000 lei/deponent. Mai departe, 4% din persoanele cu depozitele cele mai mari deţin 67% din sumele depuse la bănci, având depozite de peste 50.000 lei. Din aceştia, 2% având depozitele cele mai mari (respectiv peste 100.000 lei) deţin 51% din economisire”. Statistică era valabilă la nivelul începutului de an 2016 dar lucrurile nu au cum să fi suferit schimbări radicale având în vedere disparitățile. Or, ce pretenție poți să ai de la cei 66% dintre deponenți cu economii de până la 1.000 lei? Să își mute 30% din bani în contul unui broker pentru a se diversifica prin plasamente la BVB? Să fim serioși! Toată lumea intuiește că nu ajungi bogat investind 300 de lei, indiferent de randament (exceptând desigur loteriile). Iar bună parte dintre cei care au peste 100.000 lei, adică cei 2% dintre românii cu economii în bănci, au făcut probabil pasul spre diversificare, alegând deja un fond mutual sau un cont de investitor în acțiuni. În al treilea rând, cei care au sume de bani ceva mai mari dar nu doresc să se expună fluctuațiilor principalului cum se întâmplă la bursă, sunt ținuți captivi în bănci de lipsa de alternative la depozite. Titlurile de stat au fost multă vreme un produs exclusiv destinat băncilor iar deponenții care vroiau să renunțe la ceva depozite în favoarea lor erau obligați să ia din piață secundară, deci erau dijmuti serios de bănci în acest proces. Se pare că această filosofie se va schimbă curând iar lumea va putea cumpără din nou direct de la Trezorerii singura problema rămând blocarea banilor o perioada cam lungă până la maturitatea acestor produse. Faptul că dobânzile la termen sunt acum real negative (la o inflație de peste 3% la finalul anului trecut nu există depozite la termen care s-o acopere) nu a generat competiție între bănci pentru deponenții în căutare de alternative. Dacă din partea băncilor private existența acestui comportament de cartel nu miră prea mult (de ce să te grăbești să majorezi dobânzile la depozite când le poți ține o perioada lungă jos, așteptând întâi să urce dobânda la credite?) imobilismul CEC, singura banca de stat rămasă în piața bancară de retail este inexplicabil. Să te fi numit banca de economii și să descurajezi economisirea e mai greu de digerat (CEC-ul oferă dobânzi la termen cuprinse între 0,1% la o lună și 0,7% la 12 luni, mult sub inflația anualizată în acest moment; spre comparație, Banca Transilvania plătește dobânzi între 0,5% și 1,5% la aceeași scadențe, net peste CEC și chiar și BRD se poate lăuda că este mai generoasă decât banca de stat, cu randamente propuse între 0,15% și 0,9%). ... Cât de greu ar fi ca Finanțele să solicite conducerii CEC să ajusteze nivelul dobânzilor la depozite pentru a nu descuraja economisirea în condițiile creșterii inflației? Mai ales că ar fi previzibil ca restul băncilor să urmeze trendul deschis de CEC majorând la rândul lor depozitele pentru a nu încuraja migrarea în masă a deponenților...